Citesc, pentru a câta oară?, un amic care se plânge de inacțiunea președintelui Iohannis:

Domnule Președinte, să ieșiți – în condițiile astea – cu o declarație sterpă „pe surse” și să ne spuneți că urmăriți „cu foarte mare atenție evoluția cazului privind decesul polițistului…” (aici ) e ca și cum ați spune că vă luați popcorn și vă uitați de pe margine la meci. Și eu urmăresc cu foarte mare atenție evoluția prețului petrolului și al prețului călătoriei cu RATB sau ce mai e la cinema. Nu e de-ajuns.

Aveți un pupitru și un microfon la Cotroceni.  Folosiți-le cum trebuie!

Chiar așa, de ce tace președintele? Politic Scan susține că riscurile ar fi mari pentru statul de drept. Posibil, dar asta nu explică deloc de ce a tăcut până acuma, de ce vorbește mereu mai puțin decât vor alegătorii săi.

Motivul ține de lipsa resurselor. Un președinte poate (1) să aibă (de facto) un partid, (2) să inspire o mișcare, (3) poate să uzeze și abuzeze de pârghiile sale constituționale, (4) poate uza de autoritatea sa morală prin discursuri critice.

Cristi Andrei observă în mod corect că președintele nu are suport articulat din partea societății. Altfel spus, nu are nici mișcare și nici partid. (1)(2)

In lipsa “iohanniștilor”, agenda prezidentiala risca doua consecinte negative: a) sa se impotmoleasca in lipsa unei sustineri consistente a unor voci tertiare sau b) ca eventualele succese ale presedintelui, pe diverse teme, sa ramana anonime si fara o recunoastere publica; acestea ar putea ajunge mai degraba ingropate de cei care ii invidiaza pozitia in sondaje sau ar ramane neintelese de cei carora ar putea sa le foloseasca (exemplu: PNL).

În privința pârghiilor constituționale, președintele a ales de la început să nu (mai) forțeze interpretarea textului constituțional. Această reținere face parte din imagine alui și dacă astăzi ar încerca s schimbe macazul probabil ar avea probleme semnificative de imagine. (3)

Mai rămâne autoritatea morală. Altfel spus credibilitatea pe care o are în rândul și dincolo de proprii săi alegători. Această credibilitate îi face pe liberali și social-democrați să nu se arunce în contra președintelui. Aceeași credibilitate i-ar permite, teoretic, președintelui să își folosească vocea critică pentru a suplini lipsa celorlalte resurse.

Din nefericire, politicianul poate mai puțin decât îi permite funcția prezidențială. Nu mă îndoiesc că, în caz de nevoie, Iohannis poate ieși cu o diatribă satisfăcătoare pe o temă aleasă. Dar poate el oare să susțină o campanie de comunicare vreme de trei luni? Nu avem nici un motiv să credem că da. (4)

Și aici apare problema. Un eșec major în a influența politicile publice ar arăta dureros limitele puterii prezidențiale. Odată ce eșuează, dl Iohannis nu mai poate apela la planul B: nu poate retalia într-o campanie de comunicare susținută, nu poate asmuți o organizație, nu poate inspira o mișcare.

În aceasta cheie trebuiesc citite acțiunile lui Klaus Iohannis. El nu este propriu-zis inactiv, ci așteaptă la cotitură ca să fructifice greșelile neforțate ale adversarului și alte ocazii ce pot apărea. Dacă are succes (vezi Codul Fiscal), cu atât mai bine. Dacă nu are (vezi cazul cotelor obligatorii) se repliază rapid și cooperează cu cei ce l-au învins pentru a nu se vedea eșecul (sau măcar pentru a se uita cât mai repede).

Foto: Octav Ganea/Mediafax