Ucraina post-Maidan: un reboot, nu o renastere Răspunde

Octavian Manea  despre problemele Ucrainei, după o vizită făcută vecinului de la nordul și estul României

La trei ani după Maidan, economia ucrai­neană dă semne vizibile de revenire. Îna­inte de război, PIB-ul Ucrainei ajunsese la 183 de miliarde de dolari, pentru ca un an mai târziu să se pră­bu­șeas­că la jumătate. Reformele economice au fost drastice, iar rezultatele pe măsură. În ciuda războiului din Est, investitorii germani sunt tot mai interesați de piața ucraineană. Agricultura și IT-ul performează. După trei ani de pierderi, Naf­to­gaz a ajuns pe profit. Anul trecut economia a în­re­gis­trat o creștere de 2,3%, iar prognozele pen­tru 2018-2019, o perioadă sensibilă po­litic, fiind an electoral, sugerează o creș­tere de 3,5% spre 4%. Și totuși, obser­va­torii sunt sceptici. Deși economia arată o pantă ascendentă, este puțin probabil ca o astfel de realitate să stimuleze reforme su­plimentare, mai ales în sfera politică.

Nodul gordian rămâne justiția, pentru că, atâta vreme cât „ai judecători corupți, as­ta va afecta toate sferele“, spune un re­prezentant al societăţii civile ucrainene. Or, la acest capitol paharul este doar pe jumătate plin. S-au făcut progrese im­por­tante (inimaginabile sub fostul președinte Ianukovici) în ceea ce privește partea de identificare, de expunere și combatere a corupției. Infrastructura instituțională și online menită să transparentizeze sistemul public este în plină expansiune. Un astfel de exemplu îl reprezintă instituirea sis­te­mului electronic de monitorizare a de­clarațiilor de avere, obligatorie pentru toți oficialii statului. Totodată, a fost creat și Biroul Naţional Anticorupție menit să an­che­teze crimele săvârșite împotriva Euro-Maidanului și marea corupție. Însă lipsesc cu desăvârșire condamnările, în special în cazurile de mare corupție sau recuperarea prejudiciilor. Marea corupție a ajuns să fie precum pescuitul. „Peștii cei mari“ sunt arătati publicului, apoi lăsați să scape. Rea­litatea profundă rămâne aceea că sunt foarte puțini decidenții „care ar trece un test de probitate în sensul occidental al ter­menului“.

Simptomele unui stat captiv

Am putea să fim tentați să vedem Rusia ca sursa a tuturor relelor. Însă problemele Ucrai­nei contemporane sunt strâns legate de tipul de societate și de sistem politic, de tipul de arhitectură formală și infor­mală.

Pe de o parte, mâna oligarhilor (Dmitro Fir­­taș, Igor Kolomoiski, Viktor Pinciuk, Ri­nat Akhmetov și chiar președintele Poro­șen­ko) este încă profund vizibilă. De exem­plu, media se află în proporție de 80% sub controlul lor, fiind instrumentul ideal pentru modelarea sufletelor și minților electoratului sau pentru formatarea con­știin­ței publice. Deseori, puterea lor me­diatică este utilizată ca armă politică și ca platformă de promovare a intereselor lor de business. Mai bine de 50% din elec­to­rat rămâne un public captiv știrilor livrate de televiziunile oligarhilor. În plus, seg­mente importante ale societății cred în na­rațiunile puse în circulație de Moscova, în condițiile în care doar 1% dintre ucraineni își iau in­formația de la televiziuni propriu-zis rusești. Con­se­cința directă a statu-quo-ului este că elitelor și par­tidelor alternative (care să reflecte cu adevărat agenda Euro-Maidanului și a so­cie­tății civile) le este imposibil să străpungă valul mediatic atent controlat de oligarhi pentru a ajunge cu adevărat la public.

Pe de altă parte, centrul decizional este unul profund prezidențialo-centric, an­corat la nivelul Administrației Poroșenko, nu în ministere. Se vorbește de grupul ce­lor 7 („G-7“), nucleul intim, de încredere, din jurul președintelui (reunind inclusiv foști parteneri de afaceri), care con­tro­lează sectoarele cheie ale statului și de care depind reformele strategice.

Elitele vechiului regim sunt în plin proces de regenerare și adaptare. Chiar de con­so­lidare. Ele rămân în mare parte produsul unui sistem osificat care vrea să-și asigure supraviețuirea în ordinea post-Maidan, do­zând ritmul schimbărilor și al refor­me­lor. Din această perspectivă, este puțin probabil că se va tolera cu adevărat o jus­tiție independentă (la nivelul curților de justiție și al procurorilor), pentru simplul motiv că nu poate să o controleze. Una dintre concluziile de etapă rămâne aceea că Euro-Maidanul a însemnat mai de­grabă „un reboot al sistemului, nu o re­naștere“. Și acest lucru se vede cel mai bi­ne în atitudinea sistemului politic față de reforma din justiție.

Ucraina suferă de sindromul perso­na­li­tă­ților multiple: deopotrivă doctorul Je­kyll (partea occidentală, proreformistă, orientată spre Europa) și domnul Hyde (cei care beneficiază de pe urma războiului sau de pe urma rețelelor clientelare și a corupției). Este un instantaneu valabil și la cel mai înalt nivel. Președintele însuși optează pentru o astfel de echilibristică în funcție de ocazie și de publicul țintă. De­seori ai impresia că este deopotrivă de­mocrat și dictator. Reformele sale rămân cosmetice, fără să pătrundă cu adevărat în profunzime, fără să atace nucleul dur al sistemului – rețele patrimoniale de pu­tere care au capturat și își dispută „sta­tul“.

Hărțuirea societății civile

De multe ori ai impresia că societatea ci­vilă este inamicul, nu Rusia. Comunitatea de ONG-uri se află sub asaltul statului, fiind tratată mai degrabă ca oponent. Un exemplu de hărțuire politică este, legea care obliga ONG-urile să pu­blice rapoarte detaliate privind finan­țările, serviciile pe care le oferă, precum și identitățile beneficiarilor. Eșecul de a se conforma legii va atrage imediat sus­pen­darea activității nonprofit.

Pentru mulți din comunitatea diplomatică miza rămâne cum să păstrezi entuziasmul și mobilizarea societății civile la mai bine de trei ani după Euro-Maidan. O altă preocupare ține de sustenabilitatea unei societăți civile finanțate în cea mai mare parte din grant-uri străine. De multe ori guvernul încearcă să portretizeze criticile venite dinspre ONG-uri drept propagandă rusă, iar activiștii societății civile drept „agenți ai inamicului, spioni ruși, tră­dă­tori“. Uneori, atitudinea președintelui pare să transmită ideea că guvernul său ar trebui să fie deasupra oricărei contestări, câtă vreme țara se află în război.

Dar lec­ția pe care am văzut-o în cazul experienței românești a MCV-ului (în definitiv, o for­mulă de presiune externă suficient de pu­ternică pentru a mișca decisiv reformele interne) pare să se aplice și Ucrainei. Se observă o interdependență între stimulii financiari induși de programele inter­na­ționale de asistență (fie sub umbrela FMI sau a UE, prin liberalizarea vizelor) și pro­gresul reformelor. „Nu ne-am afla în sta­diul în care suntem fără presiunea și con­diționalitățile impuse de comu­ni­ta­tea internațională“, recunosc voci impor­tante din societatea civilă. Pe acest fond, mesajul lor de a lega orice asistență euro­peană viitoare de implementarea strictă de către Administrația Poroșenko a con­di­ționalităților partenerilor externi. Cu cât au mai multă nevoie de susținere finan­ciară din afară, cu atât crește opor­tu­ni­tatea Vestului de a hrăni apetitul reformist al elitelor locale.

Să nu uităm că Poroşenko, „regele cio­co­latei“, își pregătește o nouă candidatură pentru alegerile din 2019. Foarte probabil, campania sa se va axa pe două mari com­ponente: pe de o parte, războiul împotriva Rusiei (încercând să vândă imaginea unui lider de succes de care depinde cursul campaniei) și, pe de altă parte, relația cu Vestul (proiectând imaginea de custode și garant al raporturilor cu UE și Statele Uni­te, de interlocutor preferat al Vestului). Or, din acest punct de vedere, comu­ni­tatea internațională are la dispoziția sa o pârghie decisivă pentru influențarea pre­ședintelui și a reformelor.

Așii din mâneca Moscovei

„Avem două mari obiective. Să salvăm Ucraina de Rusia. Dar simultan să sal­văm Ucraina de ea însăși“, ne-a spus un membru al corpului diplomatic de la Kiev.

În ultima jumătate de an, campania de destabilizare coordonată de Moscova pare să-și fi mutat centrul de greutate dinspre dimensiunea cinetică spre componenta sub­versivă, de propagandă și de sabotaj. S-a intensificat campania de atacuri ci­bernetice asupra instituțiilor publice și a infrastructurii critice. În iunie au fost asasinați la 12 ore distanță unul de celălalt doi importanți ofițeri ai contraspionajului ucrainean (colonelul Maksim Șapoval și colonel Iuri Voznîi). Mașinile în care se aflau au fost aruncate în aer. Una în Kiev, cealaltă în apropiere de frontul separatist.

Și totuși, slăbiciunile pe care le speculează Rusia țin de patologiile interne specifice unui stat post-sovietic rămas (inclusiv din perspectiva culturii politice) în orbita Mos­covei. Problemele de fond nu sunt militare și țin mai degrabă de calitatea clasei po­litice, de polarizarea societală, de fragi­li­tatea instituțiilor publice. Neîncrederea în politicieni și instituții este generalizată. Popularitatea președintelui abia ajunge la 10% și peste 80% dintre ucraineni nu au încredere în parlament, în guvern sau în banca națională. Nici instituțiile ca­re ar trebui să aplice legea nu inspiră mai multă încredere: doar 5,9% au încredere în justiție. Cu doi ani înainte de alegeri, această „atmosferă în care nimeni nu are încredere în nimeni“ creează ecosistemul ideal pentru un prădător disruptiv ca Putin. Se simte ca peștele în apă.

Să nu uităm faptul că multe dintre con­di­țiile care au făcut din Ucraina ținta per­fectă pentru metodologia hibridă a Mos­co­vei sunt încă prezente:

Tragedia Ucrainei este tragedia istoriei sale din 1991. Nu este atât un stat eşuat, cât un stat care nu a reuşit din primul moment. Ucraina a demonstrat că este posibil să îți gu­ver­nezi propria țară mai rău decât Rusia: un nivel record de corupție, din soiul cel mai rău, acela al corupției prădătoare, dar în acelaşi timp a eşuat din pers­pectiva coeziunii sociale și politice. (…) o țară cu o calitate deplorabilă a ser­vi­ciilor publice. Rusia avea deja în teren o re­țea subversivă uriaşă, un sistem po­litic corupt, vulnerabil la mită şi la per­sua­siunea Moscovei. Aşadar, din pers­pec­tiva Rusiei, cum să nu-ți convină si­tuația? Fizic, Ucraina era mare, dar din perspectiva guvernanței și a rezistenței instituționale era mai degrabă slabă, ne-a spus profesorul Mark Galeotti.

Octavian Manea

Instantaneele de mai înainte au fost posibile datorită unui stagiu de documentare organizat de German Marshall Fund (GMF).

http://revista22.ro/70266558/ucraina-post-maidan-un-reboot-nu-o-renastere

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s