Václav Havel (5 octombrie 1936 - 18 decembrie 2011)

Václav Havel a fost întruchiparea cea mai înaltă a intelectualului umanist, dacă nu dintotdeauna, cel puţin cu siguranţă din timpurile noastre.

A crezut cu tărie – asemeni unui lung şir de mari spirite venind din alte vremuri, ale lui Erasmus sau Alphonse de Lamartine, ale lui Voltaire ori Victor Hugo – că bunul mers al lumii necesită rememorarea constantă a unor fragile adevăruri privind condiţia umană şi că, în momente de criză, cei care trăiesc în vecinătatea acestora au obligaţia de a le face din nou să vibreze în conştiinţa publică. Din acest motiv, viaţa şi aspiraţiile lui Václav Havel, atât în republica literelor cât şi în cea a cetăţenilor, au reprezentat tocmai opusul vieţii şi ideilor intelectualului modern, adică a ideologului prin excelenţă, un personaj definitoriu pentru ultimul secol. Acesta este preocupat nu atât cu înţelegerea omului cât cu reconstruirea sa, interesat nu atât în prezervarea şi cultivarea acelor valori umane care conduc încet, dar sigur, la progresul societăţii cât în demontarea vieţii umane şi închiderea ei într-o schemă ideatică rigidă şi falsă a cărei consecinţă ultimă nu poate fi decât opresiunea şi anihilarea spiritului uman.

Înainte de anul 1989, Václav Havel, dramaturgul şi eseistul disident, a fost o inspiraţie pentru cei, nu puţini, care tânjeau după libertate în lagărul comunist, iar după anul 1989, Václav Havel, intelectualul politician, a fost un reper moral în dificilul proces de reedificare a unei societăţi de oameni liberi după aproape jumătate de secol de totalitarism, în care a fost pusă în practică cea mai sistematică tentativă de distrugere a spiritului uman cunoscută până acum.

Ca scriitor şi disident, Václav Havel a lăsat câteva dintre cele mai valoroase şi puternice mărturii literare privind absurdul şi dramatismul condiţiei umane sub comunism (în piese de teatru precum Petrecerea din grădină şi Memorandumul sau în eseuri precum Puterea celor fără de putere şi Scrisori către Olga), iar după înăbuşirea violentă a „Primăverii de la Praga” de către Uniunea Sovietică, în august 1968, a devenit liderul celei mai răsunătoare mişcări de protest împotriva încălcării drepturilor omului care s-a coagulat într-o ţară din lagărul socialist : Carta 77.

Ca om politic, Václav Havel a negociat una dintre cele mai paşnice şi mai de succes debarcări a comunismului de la putere, aşa-numita “Revoluţie de catifea”, dar şi una dintre cele mai paşnice şi mai de succes secesiuni din istoria modernă, când, în 1993, Slovacia a părăsit uniunea federativă cu Cehia, stabilind standarde pentru un comportament politic civilizat greu de atins pentru alte ţări fost-comuniste din Europa central-estică, dar şi pentru Europa în general – o Europă pe care Havel, omul politic şi scriitorul deopotrivă, a considerat întotdeaună că o ilustrează prin faptele sale.

Spre deosebire de utopismul ideologului, intelectualul umanist, chiar şi în faţa unor mari reuşite, rămâne conştient de incompletitudinea condiţiei umane, de neajunsurile sale, de fragilitatea sa, de tensiunile sale inerente şi de provocările permanente la adresa echilibrului său tranzitoriu, dar spre deosebire de omul pragmatic el nu se resemnează în a accepta ca o fatalitate imperfecţiunile sale, ci continuă să îşi exercite forţa persuasiunii în speranţa că va putea educa şi ţine treaz spiritul oamenilor astfel încât umanitatea lor să aibă şansa unei mai adânci împliniri viitoare.

În calitate de preşedinte al Republicii Cehe sau în calitate de fost preşedinte al acesteia, Václav Havel nu a încetat niciodată să exercite, cu responsabilitate şi eleganţă, această funcţie educativă umanistă, oferind în ultimii săi ani exemplare luări de poziţie pe o  seamă de chestiuni care stau sau ar trebui să stea în centrul dezbaterii publice din această parte a lumii: oportunismul foştilor membri ai nomenclaturii convertiţi în democraţi după căderea comunismului; îngustimea şi lipsa de scrupule a celor îmbogăţiţi rapid în capitalismul de tranziţie; rolul nociv al facţiunilor şi grupurilor de interese pe care le hrăneşte politica din democraţiilor moderne; insensibilitatea ţărilor occidentale la memoria tragediei comuniste din Estul Europei sau reafirmarea îngrijorătoare a tendinţelor opresive ale Rusiei.

Bogdan C. Enache