Ţara lui Caragiale 1

Monumentul Caragealiana sau Căruţa cu paiaţe, Bucureşti, Teatrul Naţional I.L. Caragiale

Nicio comparaţie nu l-a scos din provincialismul său balcanic. Degeaba au văzut mulţi criticii literari în el un Molière muntean, degeaba l-a transformat Eugen Ionescu într-un precursor al teatrului absurdului. El, Caragiale, a rămas dramaturgul lumii anapoda de la periferie, din care nu a mai putut ieşi în ciuda reorientărilor sale literare ulterioare. Ca şi ţara al cărei spirit tutelar a devenit. O lume de oameni mici şi ridicoli, chiar dacă ocupă funcţii înalte şi iau posturi solemne; o lume în care ideile măreţe, cum observa Eugen Lovinescu, sunt unul şi acelaşi lucru cu zeflemeala; o lume în care corupţia, favoritismul şi impostura sunt mijloace de existenţă care se confundă cu omenia.

În Ţara lui Caragiale nimic nu se pierde, nimic nu se câştigă, totul se transformă. Să ne oprim doar la aspectul politic, cel mai important de altfel, al operei caragialeşti. Ştefan Tipătescu este încă prefect; Agamemnon Dandanache – senator şi vechi luptător; Ghiţă Pristanda – poliţist; Zaharia Trahanache – membru în diverse comitete şi comiţii; Nae Caţavencu – politicianul de opoziţie şi jurnalistul; iar cetăţeanul rămâne aceeaşi figură anonimă şi turmentată. În ultimă instanţă, doar Zoe Trahanache pare să fi suferit o schimbare, emancipându-se din soţie şi amantă de politician în politician cu drepturi depline, în timp ce conu Leonida nu îşi mai ia probabil ştirile de la ziar ci de la televizor.

Caragialescul nu mai este de mult doar o ilustrare a registrului comic ori tragi-comic. El a ajuns să descrie o condiţie de existenţă – starea firească a lucrurilor în Ţara lui Caragiale. Când dramaturgul a imortalizat această condiţie, el a surprins şi chiar a iritat prin revelarea micimii rizibile ale unei societăţi apărute de-andoaselea, în care manierele occidentale nu au reşit să surplanteze obiceiurile mahalalei. Nici după moartea sa opera lui nu s-a bucurat de o apreciere unanimă. Astăzi însă, când multă lume este totuşi conştientă de impostura generalizată pe care acesta o ilustra ca o formă de catarsis, Caragiale este erijat în scriitorul României urbane par excellence, condiţia caragialească fiind celebrată cu o anumită jovială autosatisfacţie, ca şi cum privirea în oglindă a tarelor ancestrale şi râsul în grup de sine ar uşura povara ridicolului, ori trezeşte nostalgii care lasă să se înţeleagă că, chiar şi în materie de caragialesc, s-a coborât atât de mult încât epoca sa originală ne apare ca o adevărată vârstă de aur.

Nimic nu poate fi mai grăitor şi mai oracular cu privire le natura existenţială a caragialismului decât acea mare poantă serioasă realizată imediat după căderea regimului totalitar comunist, odată cu restaurarea pluralismului politic şi a unei mult prea imperfecte democraţii, în 1990, când Octavian Andronic şi Ştefan Cazimir au înfiinţat „Partidul Liber-Schimbist”, care – să ne fie îngânduit a menţiona – numai liber schimbist nu era!; o poantă care totuşi a funcţionat pentru scurt timp ca formaţiune parlamentară şi care te face să te gândeşti că îşi datorează dispariţia doar erorii impardonabile de a nu păstra câtuşi de puţin aparenţele imposturii, o altă regulă nescrisă a moralei răsturnate din lumea lui Caragiale. La doar un an după înfiinţarea aşa-zisului „Partid Liber-Schimbist”, apare „Academia Caţavencu”, una dintre cele mai populare şi, în ciuda caracterului satiric afişat, serioase publicaţii postcomuniste, care între timp s-a rupt în două, fără însă a renunţa la patronajul personajului caragialesc. În sfârşit, tot din aceeaşi perioadă datează una dintre cele mai cunoscute şi mai longevive reviste de cultură bucureşteană, în ciuda schimbărilor editoriale şi a acţionariatului, Dilema/Dilema Veche, care şi ea se revendică, prin concepţie şi ton, de la spiritul lui Caragiale.

Se  întâmplă adesea ca stilul şi personajele din opera unui scriitor de geniu să definească spiritul unui loc, spre lauda scriitorului şi a locului deopotrivă. În cazul lui Caragiale însă, opera de geniu s-a înfaptuit cu preţul locului. În istoria lumii, corupţia, impostura şi derizoriul ne vor rămâne cuvinte de ocară; în istoria literaturii însă, ele vor deveni poate pentru prima dată categorii estetice.

Bogdan C. Enache

N.B. Orice asemănare dintre locurile şi personajele menţionate în acest text cu locuri şi personaje reale este…din nefericire…absolut reală.
Anunțuri

One comment

  1. Bogdan… zau… care e ipoteza in acest articol si ce mijloace rationale folosesti sa o argumentezi? Asta nu inteleg.

    In rest, cvasi-literar vorbind suntem in dezacord. Eu cred ca Caragiale, dincolo de limbaj si detalii de epoca e universal, aplicabil si democratiilor din America latina, si lui Berlusconi, si capitanilor de circumscriptie electorala din Statele Unite de altadata.

    Iar sa proiectezi global umbra lui Caragiale asupra Romaniei este istoric incorect. Pasoptistii (cei originali), Zelea Codreanu (care scria poezie proasta in inchisoare), cei din dealul Spirii sau cei ce au iesit in strada in 89 nu sunt din Caragiale (oricum l-ai defini).

    Exista diverse filoane non-Caragiale, unele pozitive, altele nu. Destul e ca instrumentele sociologiei si stiintei politice nu ne ajuta mereu sa intelegm ce se intampla in Romania. Sa te limitezi benevol la (non)concepte precum „Tara lui Caragiale”, care nu pot fi demonstrate sau infirmate, inseamna sa iti limitezi propriul orizont inca mai mult.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s