Colegul meu Andrei critică comentariul meu anterior, în care arătam că decizia de reducere cu 25% a salariilor din sectorul public la mijlocul anului 2010 a reprezentat o corectare întemeiată a unei creşteri nesustenabile care a avut loc în cei circa 6 ani anteriori, invocând două argumente: a) sectorul public angajează mai multe persoane cu studii superioare, deci care aparent ar justifica un salariu mai mare; b) datele privind nivelul salariului mediu din sectorul privat sunt distorsionate de evaziunea fiscală ridicată de pe piaţa autohtonă a muncii. Din nefericire niciunul dintre aceste două argumente, parţial adevărate, nu schimbă cu nimic fondul chestiunii, şi anume: 1) creşterea salariilor din sectorul public nu a fost corelată cu productivitatea sectorului public sau măcar a economiei în ansamblu; 2) politica salarială guvernamentală din această perioadă a fost pro-ciclică, deci responsabilă, împreună cu alţi factori conjucturali, interni şi externi, pentru criza economică declanşată în 2009.

Sectorul public a crescut într-un ritm covârşitor în perioada ~ 2003-2009/2010, atât în ceea ce priveşte numărul de angajaţi, cât şi în ceea ce priveşte nivelul salariilor, pe fondul unor repetate decizii politice populiste transpartizane, adesea de un ridicol înspăimântător, punând presiune pe sustenabilitatea finanţelor publice, alimentând aşteptări inflaţioniste şi aşteptări privind creşterea taxelor cu un efect dezincitativ asupra creşterii economice în viitor, care ar fi dus inevitabil la o deterioare a economiei româneşti chiar şi în absenţa conjucturii internaţionale. În perioada menţionată, fondul total de salarii în sectorul public s-a dublat, urcând de la 4,8% din PIB la 8,6% din PIB în 2008 şi 9,5% în 2009, în timp ce numărul angajaţilor din sectorul public atinsese cifra de 1,38 de milioane, o cifră aparent nu foarte ridicată, însă – ţinând cont de rata ridicată a forţei de muncă active emigrate, a populaţiei pensionate (licit sau ilicit), a populaţiei agricole autoangajate şi, într-o mult mai mică măsură, a populaţiei angajate pe piaţa neagră – ea reprezintă nu mai puţin de 32% din totalul forţei de muncă ocupate, unul dintre cele mai ridicate procente din Uniunea Europeană.

Creşterea numărului de angajaţi şi a salariului mediu în sectorul public (precum şi creşterea altor cheltuieli conexe, cum ar fi creşterea pensiilor) a fost complet decorelată de creşterea productivităţi, de altfel extrem de dificil de evaluat în sectorul public deoarece bunurile şi serviciile publice, al căror cost este socializat, nu au de regulă preţuri şi nu se schimbă pe o piaţă liberă – o problemă care coboară la nivel teoretic până la celebra dispută privind fezabilitatea calcului economic într-o economie socialistă, la care istoria, dacă nu teoria economică, a dat un răspuns destul de categoric. În orice caz, ceea ce trebuie înţeles este că nivelul salariilor, chiar şi în sectorul public, nu este întemeiat în mod birocratic pe o diplomă universitară (mai ales multe din cele româneşti), ci pe productivitate, o diplomă constituind doar un semnal că un anume individ posedă capitalul uman care se poate materializa într-o creştere a randamentului, însă pentru ca o mai mare productivitate să se materializeze mai multe condiţii suplimentare trebuie întrunite.

Cât priveşte distorsiunea datelor privind salariul mediu privat ca urmare a evaziunii fiscale, aceasta este o chestiune reală, însă ea este compensată prin luarea în calcul a distorsiunilor provocate de numeroasele prime şi bonusuri ale angajaţilor din sectorul public, care au ţinut prima pagină a ziarelor în ultimii doi ani, în datele privind salariul mediu din sectorul public. În plus, multe câştiguri “la negru” din sectorul privat sunt temporare sau neregulate, la fel ca şi în sectorul public (celebrele meditaţii date de profesori, “atenţiile” primite de medici, mita primită de funcţionari etc).

În sfârşit, salariul mediu este mai ridicat sau mai scăzut în anumite domenii de activitate din sectorul public sau din domeniul privat. O măsurare exactă a inegalităţii salariale în interiorul sectorului public şi în interiorul sectorului privat presupune calcularea şi compararea unui indice Gini al veniturilor salariale din sectorul privat, respectiv din sectorul public, date pe care nu le am în momentul de faţă. Însă faptul că salariul mediu în sectorul public a fost în anii de dinainte de criză cu ~20% mai mare decât salariu mediu din sectorul privat, şi tinând cont de faptul că marile venituri din sectorul privat nu sunt de regulă salariale, ci rezultatul cumulării unor câştiguri suplimentare de capital (prin dividende etc), o opţiune până acum inexistentă nici măcar în companiile de stat care reprezintă o altă oaie neagră a sectorului public, acest fapt sugerează aşadar că sectorul public nu stă în orice caz prea bine la capitolul egalitate, dacă ţinem să îl judecăm din acest punct de vedere. În concluzie, graficul în cauză trebuie să existe.

S-ar fi putut face mai mult şi mai bine decât s-a făcut în 2010 sub auspiciile FMI? Evident că da. O reformă structurală profundă, privatizări de active ale statului, tăieri salariale mai chirurgicale ş.a.m.d. S-ar fi putut, însă măsurile trebuiau adoptate şi aplicate urgent, o provocare pentru birocraţii mult mai competente decât cea românească, iar direcţia ar fi fost aceeaşi : salarii publice mai mici, angajaţi la stat mai puţini, birocraţie mai redusă şi mai eficientă, asanarea finanţelor publice şi încurajarea creşterii economice pe termen lung.

Bogdan C. Enache