Într-un scurt articol de pe acest blog Bogdan argumentează polemic împotriva celor ce critică tăierile de salarii făcute de Guvern. Raportat la nemulţumirile adesea iraţionale şi populiste ale presei şi opoziţiei, Bogdan pare a avea dreptate. Din nefericire însă pentru Guvern (şi pentru noi) situaţia e mai complicată decât e descrisă la TV.

Înainte însă de a intra în substanţa problemei, merită să ne uităm puţin peste unul din argumentele lui Bogdan care spune că: „până la finalul anului 2010 câştigul mediu salarial din sectorul public a fost cu circa 20% mai mare decât câştigul salarial mediu din sectorul privat”. Aparent afirmaţia poate scandaliza, deoarece considerăm angajatul public ca fiind mai puţin profesionalizat; în plus funcţionarul public are siguranţa locului de muncă şi aceasta – nu-i aşa – se plăteşte.

(preluat din articolul lui Bogdan Enache)

Totuşi comparaţia e viciată:

• aparatul de stat tinde să angajeze în proporţie mai mare personal cu studii înalte (adică de la colegiu în sus). Pe orice piaţă aceştia sunt mai bine plătiţi.

• Pompierii, Poliţia, Jandarmeria şi Armata trebuie compensaţi cu un oarecare premium de risc, după cum ar face şi o companie privată. (Nu deduceţi de aici că eu consider neapărat corect nivelul lor salarial).

• Statul nu face evaziune fiscală. Dintre cei înregistraţi cu salariul minim mulţi (majoritatea?) câştigă mai mult dar nu pot plăti impozite.

Că Bogdan nu insistă asupra acestor aspecte este poate de înţeles. Dar Consiliul Fiscal ar putea înţelege suficientă statistică încât să compare domenii comparabile (sănătate de stat vs. sănătate privată etc) sau măcar pe nivele de educaţie. În plus din comparaţie trebuiesc eliminate domeniile în care se cunosc nivele ridicate de evaziune. (Nu am stat să văd dacă nu există şi această analiză pe undeva; ideea este că graficul de mai sus nu ar trebui să existe).

Să intrăm însă în substanţa argumentului. Chiar Bogdan admite că există mari inegalităţi salariale în sistemul public. Tocmai de aceea, înainte de orice tăiere generală Guvernul ar fi trebuit să forţeze aplicarea legii salarizării unice (prin tăieri selective). Ar fi avut, dintr-un foc, nu doar economii ci şi reforma resurselor umane în aparatul de stat.

În al doilea rând, dacă aceste economii nu ajungeau (presupun că nu), se puteau face concedieri. Şi nu din acelea în care pleacă cine poate şi rămâne cine vrea. Ci re-structurarea aparatului de stat, eventual după model de inspiraţie georgiană. Anume, putea să revizuiască activitatea aparatului de stat şi să taie pur şi simplu acele activităţi care nu se dovedesc utile. Am fi avut un aparat de stat mai suplu, un mediu de afaceri mai prietenos şi, da, economii.

În faţa crizei domnul Boc ar fi putut folosi ameninţarea încetării de plăţi pentru a impune reforme dificile şi impopulare. În schimb a ales minima rezistenţă, adică asanarea fiscală minimă plus păstrărea actualei structuri clientelare şi birocratice.

Iată deci motivele pentru care decizia de tăia astfel salariile e aberantă. Un angajat obişnuit de multinaţională era deja (adeseori) un membru incipient al clasei de mijloc care poate privi de sus salariul mediu pe economie, sau pe cel din aparatul birocratic (mai puţin instituţiile de forţă). În plus, tăierea indiscriminată urmată de pierderea naturală de personal continuă inegalităţile din sistem în loc să rezolve.

Da, putem fi recunoscători Premierului şi Preşedintelui că nu au aruncat ţara în colaps, respectând, de exemplu, promisiunea de a creşte salariile în învăţământ. Dar e prea puţin – mult prea puţin.

Andrei Tiut