
Strategia PSD în momentul de față, susținută mediatic în primul rând de grupul din jurul d-lui Ponta, pare să fie următoarea: până la alegerile din 2016 (1a) Klaus Iohannis trebuie să dezamăgească și (1b) PSD să fie (oricât de puțin) deasupra așteptărilor. Pentru a dezamăgi președintele nu trebuie să fie înfrânt ci trebuie să se înfrângă singur. De aceea PSD nu se poziționează ostil față de președinte (1a) ci încearcă să îi asimileze temele de pe agendă (1b). Șansa PSD de a atinge acest obiectiv se bazează pe așteptarea ca președintele să nu își poată mulțumi toate segmentele de electorat, izolarea Președintelui ca instituție față de decizia economică, așteptările relativ modeste față de PSD pe tema corupției, disponibilitatea partidului de până acum de a-și lăsa liderii „singuri în fața DNA”. Rezultatul dorit al acestei strategii este ca președintele să își atingă vârful de formă undeva în 2015 și să fie în scădere pronunțată în perioada electorală din 2016.
Pericolul PNL, despre care am mai vorbit, este să nu își găsească o identitate clară. Partidul se va vedea sfâșiat între dorința de a nu aliena electoratul lui Klaus Iohannis și nevoia de a nu livra militanți pentru proiectele politice ale lui Traian Băsescu. O rezolvare rapidă a acestui nod gordian nu va fi posibilă, fiind nevoie întâi de fuziunea în teritoriu. Acolo se vor ciocni așteptările unor PDL-iști (paritate, respectarea puterii existente în teritoriu) de așteptările unor PNL-iști care vor contabiliza sporul de voturi adus de Klaus Iohannis în curtea (v)PNL. Partidul trebuie nu doar să navigheze în siguranță prin aceste ape, dar și să reușească consolidarea unei identități publice unitare. More…