Procesul suspendarii preşedintelui Băsescu a adus cu el o serie de întrebări cu privire la sistemul politic din România. Astfel, la prima vedere, avem de-a face cu un parlament ostil preşedintelui şi cu un preşedinte ostil Parlamentului. Aceasta poziţie poate fi totuşi nuanţată; preşedintele este ostil majorităţii partidelor din Parlament, exponenţii „grupurilor de interese” şi ai „sistemului ticăloşit”, adică PNL, PSD, PC, PRM şi, cel mai probabil „spionii” din UDMR. PD este evident un aliat statornic al preşedintelui. Acest lucru însă nu l-a oprit pe preşedinte să facă o serie de dealuri cu aceste partide de-a lungul timpului, cea mai notabilă fiind nominalizarea unui membru PSD la şefia SRI (notabil, pentru a da o palmă PNL).

De asemenea, partidele din Parlament au făcut şi ele o serie de înţelegeri cu Preşedinţia, cea mai cunoscută fiind adoptarea ordonanţei DNA după negocieri cu preşedintele. Vedem astfel că există un istoric precum şi un potenţial de colaborare între parlament şi preşedinte. Atunci, punem întrebarea legitimă, cum s-a ajuns la această situaţie?

Desigur, cea mai la îndemână explicaţie este Constituţia, care prevede o mult prea vagă separare a puterilor preşedinţiei şi Guvernului, împărţind astfel în două Executivul. Conflictul dintre preşedinte şi premier este binecunoscut, şi nu vom intra în detalii. Relaţia dintre guvern şi parlament însă, a fost una de bună colaborare de cele mai multe ori, parlamentul votând marea majoritate a legilor trimise de către Guvern. În acest context, de conflict al preşedintelui cu Guvernul şi de bună colaborare a Guvernului cu Parlamentul, era de aşteptat ca preşedintele să intre în conflict şi cu Parlamentul, pe care îl consideră un aliat al Guvernului.

Astfel, vedem că deşi Constituţia are în ea motive de conflict, acestea pot rămâne latente sau pot izbucni în mod violent. Pentru aceasta este însă nevoie ca unul dintre cei doi actori principali, preşedintele sau primul-ministru să dorească înlăturarea celuilalt. Aici intervine rolul preşedintelui Băsescu; acesta, în dorinţa sa aproape oarbă de a-l înlătura pe premier şi, deci, şi PNL din Guvern a reuşit să antipatizeze şi Parlamentul, acuzat că ar „lua partea” premierului. Riposta de aşteptat, dealtfel, a Parlamentului a fost procesul de suspendare, proces relativ facil de îndeplinit, cel puţin în faza premergătoare referendumului.

Putem spune aşadar că preşedintele şi parlamentul plus Guvernul au intrat într-o cursă head-on, din care numai unul poate ieşi învingător; desigur, conflictul a fost declanşat de către preşedinte în dorinţa sa de joc politic conflictual, într-un sistem politic bazat tocmai pe înţelegeri. Iată că la suspendarea sa s-a ajuns prin astfel de înţelegeri, validând astfel o abordare corectă a partidelor politice în ceea ce priveşte natura sistemul politic românesc.

Problema cea mai importantă însă, şi cea care dă şi titlul acestui articol, este următoarea. Ce se va întampla când preşedintele va fi confirmat în funcţie, prin voinţă populară (aşa cum se prevede) în ciuda dorinţei parlamentului (şi acesta constituit tot prin voinţă populară)? Avem un conflict între doi actori numiţi în funcţii prin dorinţă populară, iar o coabitare este, în acest moment, imposibilă. Rolul principal şi esenţial în această problema îl va avea Curtea Constituţională, care trebuie să arbitreze acest conflict şi, este opinia autorului acestui articol, că ar trebui să împingă soluţia în direcţia modificării Constituţiei ori spre o republică prezidenţială ori una parlamentară.

Andrei Cristian VLAD