Chestiunea instrumentalizării politice a presei jalonează istoria post-decembristă a României, însă acest fenomen nu este unul specific românesc ori unul caracteristic ţărilor în tranziţie de la un regim totalitar sau în curs de dezvoltare. Circumstanţele în care este observat îi pot conferi forme particulare de manifestare, dar în acelaşi timp ele riscă să îi disimuleze cauzele profunde.

Comentatorii autohtoni care s-au oprit asupra acestei chestiuni de mare importanţă publică în ultima vreme au formulat de regulă problema în termenii unei fabule cu subiect politic în care personajele sunt jurnaliştii incompetenţi şi venali, editorii şantajişti şi aserviţi, proprietarii de organizaţii de presă interesaţi de manipularea unor teme publice pentru câştiguri personale şi politicienii corupţi sau preocupaţi să câştige prin mijloace mai puţin morale campanii electorale (adică preocupaţi tot de câştiguri personale). Deşi în cazul de faţă fabula coincide aproape perfect cu realitatea, ea lasă să se înţeleagă că fenomenul este un fel de dat al naturii umane sau o tară invincibilă a societăţii româneşti şi nu oferă un diagnostic capabil să precizeze o soluţie la problemă. Ba mai mult, ea permite eludarea cu totul a problemei şi poate întreţine iluzia pernicioasă ca totul poate fi redus la o poveste cu jurnalişti, proprietari media şi politicieni buni versus jurnalişti, proprietari media şi politicieni răi. Există fără îndoială în toată această chestiune suficient loc de judecăţi morale, însă problema de fond depăşeşte un individ sau altul, o organizaţie media sau alta, ori un anumit moment politic. Ea ţine de regulile jocului din societatea românească actuală şi de modul în care acestea produc incentive pentru subminarea bunăstării sociale.

Deşi mentalităţile şi instituţiile continuă să fie marcate de moştenirea comunistă, în linii mari procesul de tranziţie de la o economie închisă de comandă la o economie – mai mult sau mai puţin deschisă – de piaţă s-a încheiat în România. Din nefericire, în absenţa unor resurse intelectuale interne şi în contextul internaţional ambivalent cu privire la ideologia fostului regim, această tranziţie nu a fost nici suficient de rapidă, nici suficient de profundă. Ca urmare, trecerea de la dictatura nomenclaturii şi Securităţii la un regim politic democratic a însemnat înlocuirea societăţii egalitariste comuniste cu ceea ce economistul american Anne Krueger numeşte o rent-seeking society, sintagmă care exprimă în limbaj modern vechea idee de privilegii necâştigate.

Chestiunea instrumentalizării politice a presei nu poate fi separată de înţelegerea chipurilor pe care societatea căutărilor de rente le ia în spaţiul autohton. Ca şi în economiile dezvoltate, căutătorii români de rente sunt indivizi şi grupuri sociale care încearcă să obţină venituri prin activităţi non-productive ce sunt în detrimentul creşterii bunăstării sociale, cum ar fi impunerea unor tarife vamale, capturarea unor reglementări sau inhibarea concurenţei într-un anumit domeniu de activitate. Cheia succesului în astfel de întreprinderi este influenţarea deciziei politice, iar presa – în calitate de cel mai direct cenzor al activităţii politicienilor şi de formator al opiniei publice – joacă un rol fundamental în îndeplinirea acestui obiectiv. Datorită retardării şi neaşezării care caracterizează societatea românească actuală, dar probabil şi datorită unei culturi politice pasive, de sorginte tradiţionalist-orientală, activitatea căutătorilor de rente autohtoni ia adesea formă ascunderii unor acte pure de corupţie sau a mascării unor flagrante delicte legale, mai degrabă decât forma unor campanii transparente de mobilizare a unei minorităţi active în favoarea unei măsuri care impune costuri majorităţii. În ambele cazuri însă, fenomenul este acelaşi: într-o societate democratică, există incentive puternice pentru un individ sau grup de indivizi de a ocupa agenda politică şi de a extrage venituri importante pe spatele unei majorităţi dispersate şi adesea fără o voce.

În România de astăzi, regulile jocului permit, ba chiar încurajează dezvoltarea acestei societăţi de căutători de rente. Instrumentalizarea politică a presei, cu tot pitorescul si grotescul ei, nu este din nefericire decât un simptom al unui fenomen mult mai larg. În multe zone şi sectoare de activitate, este mai uşor în România de astăzi să câştigi prin deturnarea şi consumarea bugetului public, prin capturarea în folosul propriu al unor legi, reglementări şi instituţii proaste sau deturnarea unora bune; este mai simplu să obţii vânzări prin coruperea unui funcţionar public decât printr-o ofertă competitivă pe piaţă; şi, în sfârşit, este mai uşor să îţi construieşti o carieră care îţi oferă condiţii satisfăcătoare prin şantaj, corupţie şi incompetenţă decât prin muncă, capacitate şi onestitate.

Când unii dintre comentatorii mai sus amintiţi recunosc această stare de lucruri, fără însă să se oprească şi asupra proceselor care îi dau naştere şi o întreţin, soluţia propusă este aproape întotdeauna un stat mai puternic care ar urma probabil să curme de la rădăcină corupţia din natura umană. În realitate, statul a eşuat, şi a eşuat nu pentru că este prea slab, ci în primul rând pentru că este prea mare, pentru că promite lucruri pe care nu le poate oferi şi nu mai poate face lucrurile pe care le-ar putea oferi în mod cât de cât satisfăcător; în sfârşit, pentru că crează mai multe oportunităţi de rente şi corupţie decât crează oportunităţi pentru muncă, studiu, creativitate, concurenţă şi dezvoltare. O soluţie viabilă la problemele sistemice revelate de instrumentalizarea politică a presei trebuie să plece de la recunoaşterea acestui faliment al statului şi să aibă ca obiectiv regândirea sa în sensul diminuării câştigurilor neproductive obţinute prin rente şi maximizării activităţilor realmente creatoare de profituri şi de prosperitate.

Bogdan C. Enache