Nu a existat în ultimul deceniu, ba chiar în ultimele două decenii, adică de la restaurarea unui regim democratic în România, o dezbatere asupra politicului mai la modă, în presă, în presupusele organizaţii acronimizate ale societăţii civile, în medii intelectuale şi chiar în unele manifestări marginale ale unor politicieni, decât aşa-numita reformă a clasei politice. Deşi s-a discutat atât de mult şi cu atât de puţin spor încât sintagma s-a devalorizat iremediabil, problema identificării unor mecanisme instituţionale care să ducă la ameliorarea selecţiei şi comportamentului politicienilor autohtoni este atât de importantă încât dezbaterea merită totuşi reluată şi menţinută în centrul agendei publice.

Ceea ce trebuie însă conştientizat de la bun început este că o schimbare reală a clasei politice româneşti nu poate înseamna doar o schimbare a unor persoane care ocupă acum funcţii politice de prim-plan şi a căror activitate s-a dovedit nesatisfăcătoare sau nocivă, reorganizarea unor partide politice sau înlocuirea unor formaţiuni politice cu altele. În ultimii douazeci de ani, publicul autohton a avut ocazia să experimenteze schimbări importante atât în ceea ce priveşte liderii politici, cât şi în ceea ce priveşte oferta politică a partidelor şi chiar transformări importante ale sistemului de partide românesc în ansamblul său, dar acest tip de schimbări operate în limitele parametrilor instituţionali actuali nu au reuşit să adreseze nemulţumirile fundamentale ale publicului vizavi de o clasă politică care s-a dovedit incompetentă, coruptă şi cu un puternic instinct de conservare : lipsa de performanţă, lipsa de transparenţă şi lipsa de responsbilitate (accountability) faţă de guvernaţi. În consecinţă, o reformă reală a clasei politice româneşti trebuie să însemne o schimbare radicală a cadrului instituţional în care aceasta funţionează, iar această schimbare radicală nu poate surveni – aşa cum a dovedit-o, printre altele, deturnarea în folos propriu a suţinerii publice pentru un sistem electoral majoritarist în circumscripţii electorale uninominale – decât din exteriorul clasei politice, din presiunea publică şi a societăţii civile, atât cât există, în favoarea responsabilizării şi disciplinării clasei politice.

Sentimentul de dezgust şi de neîncredere al electoratului faţă de clasa politică autohtonă este larg recunoscut şi se reflectă, de asemenea, în scăderea accentuată a ratei de participare la alegerile parlamentare, în fond cele mai pline de consecinţe alegeri în sistemul politic românesc. Deşi sistemul de partide a înregistrat o consolidare semnificativă în ultimii 20 de ani, evoluând de la un multipartidism extrem în anii 1990 la un multipartidism moderat, cu doar patru (şi jumătate dacă includem Partidul Conservator ca formaţiune independentă) formaţiuni politice parlamentare în prezent, rata participării politice a scăzut constant de la începutul anilor 1990 şi până astăzi, ajungând la sub 40% la alegerile din 2008.

Evoluţia participării politice (alegeri parlamentare) 1990-2008

                                                                                                                                                 Sursa : AEP

Se poate observa, de asemenea, că introducerea aşa-numitului „vot uninominal” în martie 2008 – în fapt un sistem de vot proporţional cu selecţie uninominală la nivel de „colegiu”, conform legii, şi redistribuire proporţională la nivel de circumscripţie – nu a stopat trendul de scădere a ratei de participare la vot a electoratului, dimpotrivă, acesta a continuat după această dată în cel mai accelerat ritm din 1990, când prezenţa la vot, deşi neegalată de informarea corectă necesară unor alegeri cu adevărat libere, a fost la cote astronomice.

Această situaţie are drept cauză principală insularea partidelor politice, deci a clasei politice în ansamblu, de controlul electoratului. Sistemul electoral „uninominal” original adoptat în martie 2008, nu a reuşit să instituie asupra partidelor politice un control direct şi complex al electoratului asupra politicienilor, dovedindu-se de fapt un instrument prin care regimul partidocratic românesc a reuşit pareze doleanţele reale ale publicului, adoptând  un simulacru de reformă electorală care îi permite sp îşi conserve modul de funcţionare, cu toate vechile racile (corupţie, clientelism, iresponsabilitate, opacitate vizavi de public).  Din acest motiv, singura speranţă privind spargerea acestui sistem de târguri între potentaţi de partid şi clienţii lor din teritorii, deasupra oricărui control al publicului, stă în adoptarea unei reforme electorale mult mai radicale, care să corecteze minusurile celei din martie 2008 şi să o aprofundeze într-o direcţie nouă.

Introducerea unui sistem electoral majoritarist pur, prin eliminarea pragurilor şi redistribuţiei de voturi prevăzute în legea din 2008, ar elimina portiţele prin care cadre fidele ale partidelor îşi perpetuează cariera după ce nu au obţinut decât câteva sute sau mii de voturi în colegiul electoral în care au candidat, graţie  menajamentelor partidocratice ale formulei de vot adoptate cu doi ani în urmă, însă nu reuşeşte să împingă controlul cât mai larg al electoratului în chiar interiorul  partidelor. Ca urmare, acesta trebuie suplimentat de introducerea unor alegeri primare obligatorii în toate partidele politice, organizate sub patronajul Autorităţii Electorale, pentru selectarea candidaţilor partidelor politice la toate funcţiile publice, de la primari şi parlamentari la preşedinte al republicii, după model american. Astfel, partidele politice şi-ar pierde autonomia vizavi de electorat şi ar deveni nişte platforme de dezbatere, selecţie şi control al politicienilor.

Există mai multe tipuri de alegeri primare (şi mai multe variaţii ale acestora) folosite în statele americane pentru desemnarea caandidaţilor Paridului Republican, a Partidului Democrat şi a mai multor partide terţiare mai mici : alegeri primare închise, în care pot vota doar membrii înregistraţi ai partidelor, cu varianta semi-închise, în care neafiliaţii pot de asemenea participa; alegeri primare deschise, în care pot vot absolut toţi cetăţenii cu drept de vot, indiferent de afilierea politică înregistrată, cu varianta semi-deschise, în care afilierea partizană devine irelevantă; şi „blanket primaries”, în care candidaţii sunt aleşi îndiferent de aflierea partizană.

Selectarea unuia sau altuia dintre aceste tipuri si variante de alegeri primare trebuie să aibă ca obiectiv maximizarea controlului unei categorii cât mai largi de electorat asupra maşinariei partidelor politice. Cum totuşi alegerile blanket primaries elimină complet fizionomia partidelor, alegerea ar trebui să se reducă la o variantă sau alta de alegeri primare deschise sau închise. La prima vedere, alegerile primare deschise par a corespunde cel mai bine necesităţii de a extinde cât mai larg controlul publicului asupra partidelor, însă într-o ţară ca România în care chiar şi în actualul sistem electoral partdele îşi cară dintr-o parte în alta suporterii cu autocarul pentru a vota, teama şi controversele de aşa-numitele „raiduri” electorale în rândul competiţiei fac alegerea acestui tip de sistem de alegeri primare o problemă în stadiul actual de evoluţie a României. În consecinţă, cel mai potrivit sistem de alegeri priamare pentru România pare a fi cel al alegerilor semi-închise, deoarece acesta permite cetăţenilor neafiliaţi unui partid să voteze selecţia candidaţilor oricărui partid şi în acelaşi timp acesta menţine identitatea fiecarei formaţiuni politice, cu membrii săi afliaţi în mod oficial, care intră în competiţia electorală.

Bogdan C. Enache