Răzmeriţele britanice nu reflectă clasica poveste a eşecului multiculturalismului sau stereotipul unei Eurabii imposibil de integrat.

O furie oarbă a cuprins străzile londoneze, răspândindu-se din periferiile rău famate până în cartierele de 5 stele. Vitrine sparte, magazine jefuite, clădiri incendiate. O vânătoare anarhică s-a dezlănţuit împotriva marilor branduri de electronice, dar mai ales de haine şi încălţăminte. Părea că s-au descătuşat energiile „unei generaţii hrănite cu reclamă şi consumerism excesiv“, o generaţie definită mai puţin prin ceea ce face, cât prin ceea ce cumpără. Spectacolul distrugerilor a continuat zile în şir. La final, Londra arăta precum Bagdadul după prăbuşirea aparatului de securitate al lui Saddam Hussein. Străzile deveniseră „proprietatea“ bandelor şi a mulţimilor.

Ca într-un joc de domino, revolta „indignaţilor“ a depăşit graniţele Londrei, inflamând şi alte centre urbane – Manchester, Birmingham, Liverpool, Bristol, Nottingham, Leeds. Viteza de contagiune arată că atmosfera era de mult coaptă şi avea nevoie doar de un simplu pretext pentru a da în clocot. Uciderea controversatului Mark Duggan, el însuşi un interlop, a fost doar picătura care a umplut paharul. Ca şi în Franţa anilor 2005, „declanşatorul revoltelor se învârte în jurul relaţiei pe care comunităţile celor excluşi le-au dezvoltat cu poliţia. Cu alte cuvinte, ţine de tratamentul inegal pe care poliţia îl aplică în relaţia lor cu oamenii săraci. Deşi li se cere să respecte contractul social, totuşi ei simt instinctiv că poliţia nu este de partea lor. Există percepţia că poliţia este inamicul. Se simt hăituiţi, discriminaţi, o ţintă. Este un fel de prăpastie în modul în care este concepută cetăţenia şi cum este utilizată violenţa instituţionalizată“, ne-a declarat Christine de Wenden, profesor la SciencesPo.

Dar cum arată portretul robot al „indignatului“ britanic? Adolescent, sărac, şomer, preponderent de culoare şi imigrant, trăieşte în suburbii paupere, fără perspectivă, lipsit de aptitudini pe o piaţă a muncii tot mai competitivă şi mai specializată. Nu simte că i se oferă oportunităţi egale şi se consideră rejectat de societatea mainstream. Se simte cetăţean de mâna a doua. În timp, a dezvoltat o conştiinţă a victimizării şi a marginalităţii.

Noul climat economic şi terapia austerităţii aplicată de guvernul Cameron se prea poate să îi fi accentuat şi mai mult înstrăinarea. Acum, îşi canalizează toată furia împotriva establishmentului. Vina este întotdeauna externalizată, aparţine sistemului, dar niciodată nu este căutată în interiorul propriei persoane. Reproşează „statului bonă“ că l-a abandonat, demolând infrastructura care până atunci îi oferea asistenţă. „Ca mulţi de vârsta mea, simt că mi s-a făcut o mare nedreptate de către societatea în care trăiesc. Pe scurt, am fost dezamăgit de sistem. Şi asta nu doar din cauza creşterii taxelor de şcolarizare, ci mai ales a tăierii finanţării cluburilor de tineri şi generalizărilor stereotipice pe care noi ca generaţie le primim din partea Poliţiei Metropolitane“, spune Deacon, un rapper de 17 ani din sudul Londrei. După ani în care a alimentat reflexul asistenţei şi al „beneficiilor nemuncite“, retragerea abruptă a statului parental a lăsat un gol insuficient absorbit de „marea societate“.

Eforturile cetăţenilor voluntari ar fi trebuit să preia numeroase dintre „responsabilităţile“ statului faţă de tinerii defavorizaţi sau bătrâni. În timp, efectul a fost acela al deresponsabilizării individului. „Tinerii aderă întotdeauna la ceea ce este mai simplu. Şi mai simplu este să stau şi să visez că voi fi manager, deşi eu nici măcar nu ştiu să răspund la un telefon. Prefer să fiu asistat social, aşteptând oportunitatea care nu vine, dar fără să lupt propriu zis ca să îmi creez acea oportunitate. Şi în procesul ăsta de aşteptare se produce o tocire a efortului fizic şi mental şi, bineînţeles, o creştere a afectelor de tip negativ. Raţionamentul său devine: nu am pentru că societatea şi statul nu îmi oferă, nu pentru că eu nu depun efortul necesar. În cele din urmă, pompând bani într-un grup marginal, arăţi societăţii că se poate trăi bine şi aşa“, crede Viviana Leordean, psiholog.

Jaful şi distrugerea simbolurilor vizuale ale unei culturi care divinizează consumul reflectă lipsa unei mize de a aparţine acestui tip de societate, de a fi parte dintr-o ordine considerată „nedreaptă“. Aşa că dezvoltă instinctul de a o distruge atacându-i „valorile economice“. Pentru el, pur şi simplu nu contează şi jefuieşte pentru că nu are nimic de pierdut. Singurul câştig este prada obţinută din jafuri. „Vandalizarea a fost o formă de descărcare afectivă, de răzbunare împotriva a tot ceea ce funcţionează. În acelaşi timp, mulţimile au căutat răzbunarea pe fondul unei conştiinţe de oprimare materială.“

Şi totuşi, răzmeriţele britanice nu reflectă clasica poveste a eşecului multiculturalismului sau stereotipul unei Eurabii imposibil de integrat. Realitatea este mult mai complexă. Comportamentul tinerilor dezrădăcinaţi din suburbii contrastează puternic cu reacţia comunităţilor de turci, asiatici, indieni care au ieşit în stradă pentru a-şi apăra cartierul şi micile businessuri. Răspunsul lor a fost minunat, exprimând responsabilitate şi demonstrând că se simt parte din societate, că le pasă unde trăiesc. Ţin la proprietăţile lor şi le pasă enorm când grupuri de tineri ameninţă să le incendieze. Reacţia lor nu a fost pasională, instinctivă, ci moderată şi raţională. Impresionantă este povestea lui Tariq Jahan, tatăl al cărui fiu şi-a dat ultima suflare în braţele sale. O maşină condusă de „indignaţi“ a intrat în plin într-una dintre patrulele ad-hoc formate pentru protecţia cartierului. În urma impactului, a ucis trei oameni. Însă Tariq Jahan a înţeles imediat potenţialul exploziv al situaţiei. Îndurerat, cu ochii în lacrimi, nu a cerut răzbunarea fiului său, ci, dimpotrivă, „împăcare“:

Aseară am pierdut 3 membri ai comunităţii noastre. Au fost luaţi de lângă noi într-un mod în care niciun tată, mamă, soră nu ar trebui să îndure. Azi vin în faţa voastră pentru a cere tinerilor să rămână calmi, iar comunităţilor să fie unite. Respectaţi-ne durerea, stând departe de probleme. Şi nu ieşiţi pe străzi la noapte.

Pe scurt, mi-am pierdut fiul. Negri, albi, galbeni, toţi trăim în aceeaşi comunitate. De ce ar trebui să ne ucidem unii pe alţii? De ce facem asta? Faceţi un pas înainte voi cei care vreţi să vă pierdeţi copiii. În caz contrar, calmaţi-vă şi mergeţi acasă. Vă rog“. Cartierul său, Winson Green, situat în nord-vestul Londrei este locuit de o substanţială comunitate de pakistanezi, dar şi de jamaicani, somalezi şi est-europeni.

În esenţă, este o criză profundă a acelor relee tradiţionale – biserica, familia, şcoala – care îl pregătesc şi îl ancorează pe individ în societate. În vidul lăsat de acestea, înfloresc bandele care-i oferă marginalului dezamăgit confortul unei identităţi simple, un sens, o structură de apartenenţă. Lipsindu-le orice sentiment de comunitate, tinerii îmbrăţişează subcultura bandelor care devin un fel de familii substitut. Probabil că cel mai important în cazul britanic este eşecul sistemului educaţional. Prin acesta, statul cultivă cetăţeni cu un anumit tip de morală publică. Atât timp cât pui bazele unei educaţii stabile în viitorul societăţii, în copii şi adolescenţi, te aştepţi ca şi mai târziu aceşti oameni să răspundă într-un anumit fel. Tot în educaţie, stă şi soluţia recuperării acestor generaţii pierdute.

„Pentru mine, cauza principală a acestui egoism fără minte este aceeaşi de care am vorbit de ani de zile. Există o lipsă totală de responsabilitate în anumite părţi ale societăţii noastre. Oamenii au ajuns să simtă că lumea le datorează ceva, că drepturile depăşesc responsabilităţile şi că acţiunile lor nu au consecinţe. Ei bine, au consecinţe. Avem nevoie de un cod mai clar de valori şi standarde după care oamenii să se ghideze şi de sancţiuni ferme în cazul în care trec bariera a ceea ce este permis. Restaurarea unui sentiment mai puternic de responsabilitate în societatea noastră, în fiecare oraş, pe fiecare stradă, este ceva ce sunt hotărât să fac“, a declarat premierul David Cameron.

* * *

O insurgenţă urbană?

Nu aş interpreta evenimentele în sensul unei insurgenţe urbane. Mi se par alimentate mai degrabă de un grad alarmant de degenerare morală care a cuprins întreaga societate. Foarte greu să pui degetul pe rană. Cred că de vină este colapsul bisericii, declinul familiei tradiţionale şi, în general, prevalenţa unui sistem de valori egoiste, promovat de mijloacele de entertainment popular. (David Betz, profesor King´s College)

„Rehab“ pentru bande

O reţetă de tranformare a bandelor locale a fost aplicată cu succes în Glasgow. După 2 ani de la implementare, violenţa a scăzut la jumătate. A costat în jur de 5 milioane de lire sterline. Seamănă cu programele de reintegrare a foştilor insurgenţi.
Membrii bandei sunt invitaţi să participe la reuniuni cu poliţia şi reprezentanţi ai comunităţii, în care sunt rugaţi să depună armele, în schimbul accesului la traininguri şi joburi.

Octavian Manea