Regele Abdullah al Arabiei Saudite și Bashar al Assad, 27 iulie 2010
Împreună cu Octavian Manea am redactat acest scurt comentariu publicat în Revista 22.
Într-un gest puţin anticipat, Riadhul şi-a retras ambasadorul de la Damasc, iar regele Abdullah a condamnat în termeni duri regimul Assad pentru sângeroasa reprimare a protestelor interne:
Ceea ce se întâmplă în Siria nu este acceptabil. Aceasta trebuie să dea dovadă de înţelepciune până nu este prea târziu şi să implementeze reforme consistente.Nu promisiuni deşarte. Siria trebuie să oprească maşinăria de ucis până nu este prea târziu.
Paradoxal, cuvintele aparţin aceleiaşi persoane care a ordonat trupelor saudite să intervină în Bahrein pentru a sprijini un regim aliat împotriva unor proteste similare celor din Siria. Dar ce i-a convins pe saudiţi, o monarhie orientată spre conservarea status quo-ului regional, să se plaseze alături de revoluţionarii din Siria? O convertire la principiile doctrinei responsabilităţii de a proteja? Nici pe departe.
Mai degrabă un calcul rece şi o atentă evaluare a balanţei de putere în regiune. Atât intervenţia militară din Bahrein, cât şi ruperea legăturilor diplomatice cu Siria au un numitor comun: Iranul. Presiunea internaţională tot mai intensă asupra regimului Assad, oferă pretextul ideal pentru a da o lovitură de knock-out alianţei dintre Siria şi Iran. Mai este un ingredient, altfel crucial de care ar trebui să ţinem seama, în evaluarea raţiunilor strategice ale Riadhului: sensibila competiţie dintre şiiţi şi suniţi din regiune. Este un factor care a jucat rolul principal în intervenţia saudită din Bahrein unde o majoritate şiită era cât pe ce să doboare un regim sunit. În ochii Arabiei Saudite, protestele se bucurau de sprijin masiv iranian, Teheranul urmărind destabilizarea Golfului Persic. Pe fond, revolta din Siria oferă o rară oportunitate pentru izolarea statului perceput ca cel mai important factor de instabilitate din regiune, Iranul.
Dacă Arabia Saudită şi Statele Unite reuşesc să disloce alianţa siriano-iraniană, forţând căderea familiei Assad, atunci Iranul ar putea fi izolat diplomatic la nivel regional. Un Iran lipsit de aliaţi, cu vecini prinşi în tumultul unor schimbări politice va fi mult mai uşor de îndiguit.
George Vișan și Octavian Manea
Civitas Politics 
In colectia Wikileaks in The Guardian se pot gasi niste declaratii foarte transparente ale regelui Abdullah impotriva Iranului de prin 2008-2009. Nu ma indoiesc ca bataia lunga in cazul violentelor din Siria priveste Iranul mai degraba, dar ar fi interesant de discutat putin si ceea ce mi se pare o interesanta concurenta pe piata „mediatorilor” in conflictele din Siria, unde Turcia joaca un rol important. Acum cateva zile Davutoglu arata critic cu degetul inspre sauditi pentru pasivitatea lor si se lauda cu rolul central pe care il joaca Turcia in presiunile asupra Siriei. Nu stiu daca acest joc al provocarilor poate fi numit un dialog intre Turcia si Arabia Saudita, dar o concurenta in regiune exista si ar trebui tratata cu atentie. SUA ar trebui sa se gandeasca de doua ori cum vor sa isi obtina obiectivul pe termen lung (Iran) via pasul intermediar (Siria) si ce parteneri (cu ce pondere fiecare) au in aceasta etapa. Deja Turcia a declarat ca ce se intampla in Siria face parte din afacerile sale interne. Mie asta imi suna a joc regional pe care americanii ar trebui sa il ia in considerare.
http://www.guardian.co.uk/world/us-embassy-cables-documents/198178
@Andreea
Buna observatie Andreea. Turcia are propria sa agenda in Orientul Mijlociu. Cred ca doreste sa devina arbitru regional sau power broker. Turcia este unul din putinele exemple de state musulmane dezvoltate. In Siria locuiste o importanta minoritate de unde si interesul vadit al Ankarei in aceasta rebeliune.
Presiuni asupra Arabiei Saudite cred ca au venit si de la Washington.