În mediul intelectual autohton a crescut în ultimii ani interesul pentru istoria conservatorismului politic românesc[i], însă rolul crucial al personalităţii lui Gheorghe Asachi (1 martie 1788-12 noiembrie 1869) în conturarea acestui curent politic a fost de regulă trecut cu vederea. Conservatorismul clasic românesc – cristalizat după Revoluţia din 1848 şi maturizat în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza – a fost de la bun început şi până la sfârşit un fenomen preponderent moldav, iar Gheorghe Asachi – cărturarul moldovean post-iluminist, situat din punct de vedere ideologic undeva între Johann Wolfgang Goethe şi Edmund Burke – a fost adevăratul său părinte spiritual.

Născut în nordul Moldovei istorice, în târgul Herţei (aflat astăzi, ca urmare a creionului gros cu care se zice că Stalin ar fi trasat noile graniţe după ultimatumul din iunie 1940, peste graniţă, în Ucraina), Gheorghe Asachi urmează studii universitare în latină la Universitatea poloneză din Lemberg, vechul Liov, în Galiţia, aflat la acea dată în componenţa Imperiului Habsburgic, după un itinerariu educaţional cu o tradiţie seculară pentru nobilimea moldavă, care coboară până la cronicari; le continuă apoi la Viena, unde asistă la intrarea triumfătoare a lui Napoleon Bonaparte şi ia contact cu ideile revoluţionare; şi le încheie la Roma, după un lung periplu tipic spiritului preromantic al epocii de-a lungul întregii Italii.

Se întoarce la Iaşi în 1812, la scurt timp după ce Imperiul Rus anexa jumătatea estică a Principatului Moldova, asigurat de generalul Sextius Alexandre François de Miollis, comandatul garnizioanei franceze din Roma, că împăratul Napoleon Bonaparte va restaura „Regatul Daciei” după încheierea campaniei din Rusia şi devine principalul animator al vieţii culturale a ţării, dedicat promovării literaturii şi educaţiei în limba româna în locul instrucţiei în limba greacă; unul dintre cei mai importanţi înalt funcţionari de pe lângă domnitorii epocii, reformatorul administraţiei şi promotorul revenirii la domniile autohtone şi eliminării regimului fanariot, având un rol important în dezbaterile care au dus la adoptarea Regulamentului organic din Moldova, în 13 ianuarie 1832; şi, în cele din urmă, liderul neoficial al grupării conservatoare care s-a opus atât mişcării revoluţionare de la 1848 cât şi unioniştilor din 1857-1859.

Contradicţiile din opiniile şi activitatea lui Gheorghe Asachi – reformator al instituţiilor feudale şi în acelaşi timp adversar al Revoluţiei de la 1848; promotor al afirmării culturii naţionale a românilor din înreg spaţiul carpatic, a cărui fiică, Hermione, s-a căsătorit în 1852 cu filoromânul Edgar Quinet, celebrul istoric şi revoluţionar romantic-naţionalist francez, dar în acelaşi timp personalitatea culturală cea mai ataşată de independenţa Moldovei; susţinător al Unirii Principatelor la dezbaterile Regulamentului organic din 1830-1831 şi apoi oponent al Unirii cu ocazia Divanurilor Ad-hoc din 1857 – nu izvorăsc din circumstanţă, oportunism ori din acte de corupţie ale puterilor externe, aşa cum poate fi suspectat domnitorul Mihail Sturdza, al cărui colaborator a fost, sau caimacanul Nicolae Vogoride, pe care l-a apărat cu ocazia falsificării alegerilor în Divanurile Ad-hoc, ci din formaţia sa iluminist-preromantică şi din atitudinea sa eminamente conservatoare, ostilă spiritului revoluţionar paşoptist şi preocupată de menţinerea într-o formă reformată a instituţiilor şi privilegiilor nobiliare moldave, care îmbină în mod sui generis ceva din refractaritatea lui Goethe vizavi de naţionalismul militant al secolului XIX şi ceva din pledoaria lui Burke pentru gradualism în schimbare şi respect pentru trecut.

Condiţionările locale şi influenţa preponderentă a culturii şi surselor germane, mult mai conservatoare decât cele franceze, asupra intelectualilor români din Moldova începutului de secol XIX nu s-au făcut simţite doar în tabăra conservatoare. Liberalii moldoveni din jurul lui Mihail Kogălniceanu sunt, de asemenea, mult mai moderaţi decât liberalii-republicani munteni, „roşii”, din jurul lui Ionel Brătianu şi C.A. Rosetti, a căror atitudine revoluţionară s-a format sub influenţa nemijlocită a surselor franceze. Cu toate acestea, în Moldova, prin Gheorghe Asachi, influenţa mediatoare a culturii germane şi-a pus în mod decisiv amprenta mai ales asupra cristalizării conservatorismului clasic românesc, care a fost întotdeauna reprezentat preponderent de moldoveni, de la Lascăr Catargiu, în vremea domniei lui Alexandru Ioan Cuza, şi până la Petre P. Carp şi Titu Maiorescu (ultimul, „moldovean naturalizat”), în timpul lungii domnii a regelui Carol I. Din acest motiv, Gheorghe Asachi poate fi considerat adevăratul părinte al conservatorismului românesc, elitist sau clasic, din secolul XIX.

Bogdan C. Enache