Maresalul Ion Antonescu și Horia Sima înaintea rebeliunii legionare

Într-un mod foarte ciudat, într-un spațiu al contestării și al memoriei, al libertății și al demnității – Piața Universității – a renăscut ideea unui regim militar. Cuvintele nu-i aparțin unui fost militar, afiliat bizarului sindicat al militarilor disponibilizați, condus de Mircea Dogaru, ci unui tânăr ofițer al Armatei Române, locotenentul Alexandru Gheorghe.

Acesta a susținut în Piața Universității ca soluții pentru situația actuală dizolvarea sau desființarea Parlamentului, invocarea stării de urgenţă în ţară, conducerea ţării şi administrarea statului român de către Armată. Tânărul locotenent este ferm convis că militarii sunt cei mai în măsură să administreze România, și că un regim militar de o lună care să organizeze alegeri libere și corecte ar fi de-ajuns pentru corectarea situației din prezent:

Am propus ca Armatei să-i fie încredințată pe durata de o lună administrarea acestei țări. Armata să-și ia angajamentul ca într-o lună de zile să organizeze alegeri libere și democratice, supravegheate de presa română liberă… Superiorii m-au întrebat: bun, și ce invocăm? Le-am spus că situația de urgență. Dacă acum, când oamenii sunt în stradă, nu se poate invoca asta, nu știu ce să mai spun…

Toate declarațiile au fost făcute de Alexandru Gheorghe în calitate de ofițer activ al Armatei și în uniformă militară. Cu toate că mulți ar fi tentați să considere afirmațiile de mai sus ca fiind acoperite de libertatea de expresie și de conștiință, trebuie spus că statutul său de militar implică din start o limitare temporară și voluntară[i] a drepturilor sale fundamentale. Militarii nu pot face parte din organizații politice și nu se pot implica în politică. Singurul mod în care un militar activ poate participa la viața politică este prin vot.

Ultima dată când România a fost condusă de un regim militar a fost în timpul dictaturii lui Mareșalului Ion Antonescu. Consecințele acestui regim au fost nefaste pentru România: distrugerea instituțiilor democratice, genocid și o campanie militară dezastroasă. Faptul că la mai bine de 70 de ani de la instaurarea primului regim militar autoritar în România și la 22 de ani de la înlăturarea totalitarismului comunist, un ofițer al Armatei române cere instaurarea unui regim militar, chiar și provizoriu, este un lucru grav și îngrijorător. În mod paradoxal propunerea a fost făcută într-un loc unde de mai bine de de aproape trei săptămâni se strigă „Libertate” și „Jos Dictatura” (sic!). Ce fel de libertate a fi aceea care imediat ar fi suprimată de un regim militar? Și ce fel de societate ar fi aceea care ar renunța de bună voie la Libertate?

O societate nu este o cazarmă care să se conformeze rigidelor coduri militare. O societate liberă și democratică este diversă, plurivocă și dinamică. Armată este ierarhică, conservatoare în abordări și descurajează dezbaterea. Ordinele în armată se execută, nu se comentează (cu excepția ordinelor ilegale), iar deciziile nu se iau cu majoritate de voturi. Pe scurt un regim militar ar însemna impunerea unui regim cazon asupra intregii societăți.

În ciudat diferențelor dintre ierarhia militară și diversitatea democratică, forțele armate nu sunt incompatibile cu democrația. Într-un stat democratic rolul forțelor armate este bine definit: protejarea statului și a societății de agresiunea unui alt corp politic. Pe cale de excepție, forțele armate pot acorda asistență în situații de criză internă autorității civile. Autoritatea civilă controlează activitatea forțelor armate, iar acestea din urmă nu sunt implicate în jocul politic.

O dată trecut Rubiconul implicării militarilor în viața politică nu prea mai este cale de întoarcere. Juntele militare din America Latină și dictaturile militare din Africa sau Asia arată cât se poate de clar incompatibilitatea regimurilor militare cu buna guvernare. Aceste regimuri s-au remarcat printr-o proastă administrare a statelor respective, represiune, corupție endemică, crime împotriva umanității și agresiune armată.

Situația forțelor armate române nu este foarte diferită de cea a restului societății românești sau a vreunui alt sector public. Militarii se confruntă cu o subfinanțare cronică a ministerului de resort, cu mai mult de 80% din echipamente uzate fizic și moral – care pun viața utilizatorilor în pericol și cu solde reduse. Sectorul militar nu a fost nici el ocolit de corupție, mai mulți ofițeri și generali fiind suspectați, anchetați și condamnați pentru astfel de fapte. Cu toate acestea forțele armate au contribuit decisiv la aderarea la NATO și au traversat cu succes un proces de reformă și redimensionare, destul de dureros, dar necesar.

Atitudinea locotenentului Alexandru Gheorghe  scoate în evidență două lucruri: nemulțumirea față de actuală situație politică și economică se regăsește și la nivelul forțelor armate și educația civică a ofițerilor români lasă de dorit.

Nemulțumirea corpului de ofițeri este firească. Confruntați cu reducerea veniturilor, cu un statut nerecunoscut de societate, dotați cu echipamente care uneori le pun viața în pericol și în contextul unei crize economice care pare să nu se mai termine, nemulțumirea este naturală. Ceea ce nu este deloc normal este modul în care locotenentul Alexandru Gheorghe a ales să-și manifeste nemulțumirea sau frustrarea: în piața publică, eludând ierarhia militară și sfidând instituțiile democratice.

Nu doresc să generalizez foarte mult gestul tânărului locotenent, dar ideile exprimate de dânsul în Piața Universității și la televiziune indică o slabă înțelegere a valorilor democratice și civice. Nu cunosc curicula liceelor militare și a academiilor militare, dar în mod vădit este nevoie de o mai bună educație civică a viitorilor ofițeri ai Armatei Române. Este vital ca cei care vor comanda trupele române să fie familiari cu valorile democrației liberale și ale unei societăți deschise. În mod ideal pregătirea ofițerilor, trebuie să inspire o loialitate față de autoritatea civilă[ii] și descurajarea tendințelor care ar conduce la instaurarea unui regim militar.

Nimic din ceea ce a făcut locotenentul Alexandru Gheorghe nu îl îndreptățește să fie considerat un erou. Ideile sale nu sunt decât niște fantasme ale salvării, născute dintr-un sentiment de frustrare și neputință. Tot ce a reușit să facă acest tânăr ofițer a fost să ridice un mare semn de întrebare privind loialitatea forțelor armate în raport cu instituțiile civile ale democrației reprezentative. Sper ca fapta locotenentului Alexandru Gheorghe va fi sancționată de superiori și cariera sa în cadrul forțelor armate să ia sfârșit. Sper, de asemenea, ca gestul său să fie un fenomen izolat.

George VIŞAN