„La cald” despre industria de apărare românească 4

12193674_525964590900889_1089355166737763064_n

Acest articol este o reacție la un material difuzat de Digi 24 zilele acestea  despre situația industriei de armament românești și disponibil pe siteul postului de televiziune.

Reportajul, deși incomplet și pe alocuri inexact, este revelator pentru situația unui sector economic care în mod normal ar trebui să fie unul de succes într-o economie de piață dezvoltată – sectorul de apărare.

Problema industriei de apărare în România ar trebui să fie mai larg dezbătută în actualul context regional marcat de asertivitatea Rusiei. Teritoriul național al celui mai mare vecin al României a fost anexat și ocupat de trupe ale altui stat, stat care anterior recunoscuse independența și suveranitatea Ucrainei.

În momentul de față distanța dintre ceea ce este de facto teritoriu rusesc și granițele României este mai mică de 300 km. Zona economică exclusivă în Marea Neagră a Rusiei se învecinează acum cu cea a României, iar până în 2020 Moscova plănuiește să desfășoare la bazele din Crimeea 6 submarine diesel-electrice din clasa Kilo și 6 fregate din clasa Amiral Grigorovici.

Atât submarinele, cât și noile fregate rusești vor fi capabile să lanseze rachete de croazieră Kalibr care pot fi utilizate atât împotriva navelor de suprafață  cât și împotriva țintelor de pe uscat. Rusia modernizează și fortifică cu mijloace anti-acces bazele navele din Crimeea – 2 miliarde dolari au fost alocate acestui proces. Tensiunile dintre NATO și Rusia sunt la nivelul cel mai ridicat de la sfârșitul Războiului Rece, deși intensitatea actuale actualei crizei politice nu se compară cu încleștare ideologico-politică dintre URSS și occident care s-a încheiat acum un sfert de veac.

În Siria, Kremlinul a realizat o demonstrație de forță impresionantă, care a luat prin surprindere NATO și Statele Unite, și dacă această intervenție va fi una încununată de succes ar putea stabili un precedent al „intervenționismului autoritar” ca alternativă la intervenționismul occidental și liberal din anii ’90 și prima decadă a secolului XXI.

Cel mai impresionant moment, până în prezent, al intervenției rusești din Siria a fost lansarea a 26 de rachete de croazieră Kalibr de pe 4 nave aparținând Flotilei Mării Caspice, acțiune similară cu atacurile cu rachete Tomahawk efectuate de pe navale americane în timpul intervențiilor occidentale din Serbia, Golful Persic, Afganistan sau Libia.

În acest context regional și internațional extrem de tensionat a sosit momentul pentru a discuta temele de apărare și securitate națională în mod deschis și transparent. Situația industriei de apărare și viitorul acesteia face parte din această „conversație națională”. În absența unei baze industriale care să le asigure o dotare adecvată, forțele armate nu pot descuraja eficient și efectiv o potențială agresiune împotriva României.

12006328_613456892126898_2953171557873097689_n

Revenind la materialul difuzat Digi 24 din el aflăm lucruri îngrijorătoare privitoare la industria de apărare românească. Producția este afectată de tehnologia învechită – majoritatea factorilor de producție ficși sunt de concepție românească și datează din anii ’70-’80. Forța de muncă este îmbătrânită – la Carfil  Brașov, principalul producător de mortiere și aruncătoare din țară, un maistru aflat pe linia de producție mărturisește că în prezent, în fabrică sunt foarte puțini angajați mai tineri de 35 de ani. Există totuși un avantaj al acestei forțe de muncă îmbătrânite – experiența acestora compensează problemele apărute în producție prin utilizarea unor factori de producție învechiți.

În general cererea depășește în momentul de față capacitatea de producție a industriei de apărare românești (în material Aurel Cazacu spune că cererea depășește producția de 10 ori) – ceea ce înseamnă că spre deosebire de alți ani în care acest sector economic bătea pasul pe loc și înregistra pierderi acum există comenzi. Pe de altă parte acest lucru nu reprezintă neapărat un reviriment al industriei de apărare românești. Deși nu este menționat în mod direct în reportajul Digi 24 majoritatea comenzilor pe care industria de apărare românească le execută în prezent sunt pentru export, nu pentru piața internă.

Acesta este primul paradox major al industriei militare autohtone – piața externă îi asigură supraviețuirea și profitul din cauza lipsei unor comenzi interne substanțiale, în ciuda faptului că majoritatea sistemelor de armament aflate în dotarea forțelor armate trebuie înlocuite. Pe termen lung, în absența unor comenzi interne supraviețuirea industriei de apărare românești nu poate fi garantată în absența consolidării pieței interne – cu alte cuvinte fără comenzi din partea statului român, care este și acționarul principal al companiilor de armament românești, acest sector nu are perspective.

Având în vedere tehnologia învechită a fabricilor de armament românești, acestea produc în general armament învechit și care nu este la standard NATO, deși România este membră a acestei organizații de mai bine de un deceniu.

AG-9

AG-9

Exemplele sunt la îndemână chiar în materialul Digi 24 – la capitolul arme anti-tanc portabile sau destinate susținerii infanteriei Carfil Brașov produce, încă, AG-7 (RPG-7) și AG-9 (SPG-9), arme care au fost proiectate în URSS pentru a combate tancuri și blindate produse între anii ’50-’70. AG-7, arma anti-tanc de bază a grupei de infanterie românești este în cel mai bun caz o piesă de artilerie volantă care poate fi utilizată împotriva unor puncte fortificate sau cuiburi de mitralieră, dar nu împotriva unor blindate moderne dotate cu straturi multiple de blindaj compozit și reactiv, precum și cu sisteme active de protecție.

Carfil Brașov nu produce pentru aruncătorul AG-7 nici măcar echivalentul loviturii PG-7VR, care ar menține cât de cât arma respectivă în rândul rândul armelor anti-tanc moderne. În momentul de față singurul mijloc anti-tanc modern de care dispune Armata Română sunt rachetele Spike care sunt utilizate pe MLI-84M1 și pe elicopterele Puma Socat ale aviației militare.

Arsenalul de arme antitanc al Forțelor Terestre este depășit tehnic, rachetele dirijate Maliutka, Fagot și Spandrel nu mai facă față pe câmpul de luptă modern. Cel mai bun argument în acest sens este experiența armatei ucrainene în 2014-2015 în combaterea forțelor blindate ruse și ale rebelilor din Donbas cu aceste tipuri de rachete. Deși multe dintre aceste rachete își loveau țintele, ele nu reușeau să penetreze carcasa blindată și să distrugă vehiculul deoarece era protejat cu un strat de blindaj reactiv care neutraliza focosul rachetei anti-tanc dirijate. În alte cazuri, sistemele de protecție activă ale tancurilor rebelilor rusofoni sau ale armatei ruse abăteau aceste rachete de pe traiectorie. Din păcate printre proiectele prioritare pentru înzestrarea armatei nu se află achiziția sau dezvoltarea de rachete antitanc dirijate moderne, precum și înlocuirea aruncătoarelor AG-7 cu un sistem similar modern.

Producția de armament relativ ieftin, nesofisticat și demodat de către industria de apărare românească este rezultatul cumulat al unor decizii luate atât în timpul regimului comunist, cât și după Revoluție. Prima a fost decizia autorităților comuniste de adopta în anii ’70 doctrina „războiului întregului popor” – ceea ce însemna că în cazul unu război România se baza pe mobilizarea în masă (levée en masse) a întregii populații apte de luptă pentru apărarea teritoriului național. Această doctrină de „război popular” presupunea și utilizara tacticilor de guerillă pentru a combate eventualul invadator. Efectul acestei doctrine asupra înzestrării armatei și dezvoltării industriei de armament a fost producția de sisteme de armament relativ simple și nesofisticate care să permită utilizarea lor de către o armată care funcționa pe bază de conscripție și pe formațiuni paramilitare.

Dezvoltarea industriei de armament românești a fost afectată și de „disidența” lui Nicolae Ceaușescu în cadrul blocului socialist. URSS a pedepsit „independența” României în cadrul Tratatului de la Varșovia după 1968, prin limitarea accesului la licențele de armament sovietice. Chiar și atunci când România obținea accesul la aceste licențe în multe dintre cazuri era vorba de sisteme de armament depășite moral. De-abia spre sfârșitul anilor ’80 Uniunea Sovietică s-a arătat mai deschisă în privința vânzărilor de armament către România.

Deși regimul Ceaușescu a încercat o apropiere economică și politică față de occident, din cauza apartenenței României la Tratatul de la Varșovia, accesul la licențele occidentale de armament sau la achiziția de armament și tehnologie duală occidentală a fost minim – o excepție în acest sens fiind producția de elicoptere sub licență franceză la IAR Ghimbav. Doctrina „apărării întregului popor” a avut drept efect faptul că România nu a beneficiat de pe urma „revoluției din domeniul militar” (Revolution in Military Affairs)  din anii ’70-’80, care s-a axat pe dezvoltarea și utilizarea muniții inteligente, telecomunicații precum și pe tactici și doctrine care să exploateze avansul tehnologic.

O altă decizie luată în comunism care a afectat negativ evoluția industriei de armament a fost limitarea sau sistarea importurilor de componente și materii prime cheie în timpul crizei economice din  anii ’80, dublată de directivele iraționale care vizau autarhia economică, fapt ce a redus competivitatea produselor militare românești și a împiedicat dezvoltarea unor sisteme de armament sofisticate.

În 1989 România exporta într-adevăr armament în valoare de 1 miliard de dolari așa cum este menționat în materialul Digi 24, aceasta fiind una din principalele surse de valută forte pentru regimul comunist, dar în esența era vorba de arme ușoare și de sisteme de armament simple și nesofisticate, ale căror clienți erau în general state africane, „în curs de dezvoltare”, sau în cel mai fericit caz, aliații din statele membre ale Tratatului de la Varșovia.

După 1989 industria de apărare a intrat într-un pronunțat declin, din cei 220.000 de oameni care munceau înainte de Revoluție în fabricile de armament românesc, în prezent mai lucrează câteva mii. În mod constant companiile aflate în subordinea Romarm au trecut prin restructurări de personal sau au trimis personalul în șomaj tehnic pentru perioade lungi de timp. Lipsa comenzilor de armament din partea Ministerului Apărării, dublată de lipsa de investiții în retehnologizarea fabricilor și de investițiile în cercetare/dezvoltare au marcat în ultimul sfert de veac declinul industriei de armament românești.

Acolo unde s-au făcut investiții totuși, acestea fie au fost irosite de proasta administrare – cazul secției de turnătorie de fontă de la Carfil Brașov în care deși s-au investit 30 milioane de euro această nu funcționează deoarece s-a întrerupt finanțarea, fie au fost stopate de probleme birocratice – cazul Fabricii de Pulbere Făgăraș în care s-au investit 32 de milioane de dolari pentru retehnologizare și modernizare, însă a fost închisă în ianuarie 2015 deoarece nu avea aviz de mediu (!).

Fabrica ar urma să-și redeschidă porțile în 2016, între timp fabricarea de muniții și explozivi în România depinde de importurile din Serbia. În reportaj fostul consilier pe probleme de securitate naționale al Președintelui României, Iulian Fota menționează că în cazul unui anumit scenariu, (a se citi un conflict cu Rusia) există riscul ca Serbia să întrerupă furnizarea de pulberi către industria de armament autohtonă.

Un alt factor care trage în jos industria de armament românească este statul român care este în continuare principalul acționar al majorităților companiilor din acest domeniu. Acest lucru adaugă pe lângă lipsa de investiții și ineficiența birocratică, corupția. Un director din ROMARM și directorul de la Carfil Brașov au fost arestați și sunt anchetați de DNA pentru atribuirea frauduloasă a unui contract de ecologizare. Uzina Mecanică Cugir, care are un contract de mai bine 20 de ani cu firma americană Century Arms (este contractul care a asigurat supraviețuirea companiei) era să-l piardă deoarece a mai încheiat în 2010 o înțelegere paralelă cu o altă firmă americană, deși Century Arms avea drepturi exclusive de distribuție a produselor fabricate la Cugir pe piața americană.

Datele economice ale acestui sector în 2015 indică un anumit reviriment al industriei de apărare Românești. Ministerul Economiei a raportat pentru primele 9 luni ale lui 2015 pentru industria de apărare o creștere a cifrei de afaceri cu 13% față de 2014 și o creștere a exporturilor cu aproape 32% față de aceeași perioadă a anului trecut. Valoare contractelor pentru export încheiate în 2015 este egală cu valoarea însumată a contractelor din ultimii trei ani și asigură comenzi până în 2019. Comenzile de la export au fost dublate în perioada 2014-2015 de contracte încheiate cu MApN pe fondul crizei din Ucraina și a agresivității Rusiei.

Dar aceasta este partea plină a paharului. Partea goală a paharului sunt capacitățile de producție vechi, activele deținute care nu au legătură cu producția de apărare, forța de muncă îmbătrânită, lipsa inovării și arieratele. Performanțele economice înregistrate de industria de apărare vin însă după ștergerea în 2014 a „datoriilor istorice” ale acestui sector, a realizării unor investiții de către statul român, până la urmă, și de contextul complicat de securitate atâte în regiune cât și la nivel global.

Mortiere românești cal. 82 mm

Mortiere românești cal. 82 mm

Carfil Brașov, deși produce și mortiere în calibre NATO, de concepție românească, forțele terestre nu s-au grăbit să facă tranziția la aceste calibre pentru a asigura interoperabilitatea cu partenerii. De fapt niciuna din piesele de artilerie de câmp ale armatei nu este în calibru NATO astfel încât să-i permită o interoperabilitae deplină cu aliații – adică să folosească aceeași muniție sau muniție inteligentă – lovitura Excalibur, de exemplu.

Situația este similară și în cazul armamentului ușor de infanterie. Deși România e  membră NATO din 2004, armamentul de infanterie al forțelor armate, în cea mai mare parte, a rămas tot în calibrele Pactului de la Varșovia. De-abia în 2011 a fost demarat un program ce vizează dezvoltarea unei arme de asalt în calibru standard NATO 5,56×45 mm care să înlocuiască armele PA-86 și AKM cu care sunt în prezent dotate forțele armate.

Din păcate din 2011 până în prezent arma de asalt în calibru NATO a rămas la stadiul de prototip, testat în poligoane și în Afganistan, însă fără o dată clară de intrare în serviciu. Noua arma de asalt care ar urma să echipeze forțele armete ale României ar trebui să fie produsă la Uzina Mecanică Cugir, furnizorul tradițional al armamentului de infanterie, care în prezent supraviețuiește prin comenzile primite de pe piața americană.

Arma pe care de 4 ani se chinuie să o dezvolte Ministerul Apărării și Cugir are la baza sistemul Kalașnikov, care deși poate fi adaptat cu ușurință la calibrele standard ale NATO, reprezintă un sistem depășit de ultimele evoluții în materie de arme ușoare. Pe lângă arma individuală de asalt ar mai trebui dezvoltată o familie de arme ușoare de infanterie în calibre NATO care să înlocuiasca armele în calibre ale sovietice/rusești aflate în prezent în dotarea forțelor armate: o pușcă semiautomată cu lunetă, o mitralieră ușoară și o mitralieră de companie (GPMG).

12208289_627623167376937_2668399415894976474_n

Tancuri românești în acțiune

Al doilea paradox major al industriei de apărarea este că în ciuda lipsei unei piețe interne și a realizării unor produse care în general nu sunt sofisticate și nu respectă neapărat standardele NATO, are planuri ambițioase de dezvoltare care nu sunt corelate cu capabilitățile de producție sau cu posibilităție de finanțare ale statului român. Poate cel mai bun exemplu în acest sens este intenția asumată de reprezentanți ai industriei de a realiza un nou tanc românesc. În aprilie 2015, la un colocviu al industriei de apărare se anunța intenția de a fabrica un nou tanc românesc (Observatorul Militar, nr. 16/2015, p. 2), estimându-se că în prezent industria autohtonă ar putea realiza proiectul în proporție de 40-50%, asta deși în România nu s-au mai produs tancuri sau dezvoltat proiecte de tancuri din anii ’90! (deci capacitatea de producție este mai mult decât discutabilă, iar rezultatul ar putea fi tanc demodat)

În materialul difuzat de Digi 24, actualul șef la Uzinei Mecanice București, locul unde s-au dezvoltat tancurile românești susține că există un proiect de dezvoltare al unui nou tanc Românesc pornind de la șasiului tancului TR-125. TR-125 era un derivat al tancului sovietic T-72, dezvoltat la sfârșitul anilor ’6o, ca „tanc de mobilizare” de către URSS pentru dotarea diviziilor sale blindate și mecanizate „din linia a doua” și pentru aliații din Tratatul de la Varșovia. Practic dacă acest proiect va fi dezvoltat, se va produce în 2020, dacă vor exista resurse, un tanc derivat dintr-un model proiectat în anii ’60-’70, reproiectat de România începând cu 1985 și neomologat de Armata Romană 1990, deoarece nu îndeplinea condițiile și standardele cerute de aceasta!

Mai mult, atât în cazul colocviului din aprilie unde s-a anunțat prima dată intenția de a construi un nou tanc, cât și în cazul reportajului Digi 24, nu s-a vorbit de construirea în parteneriat cu alte state a unui tanc, de exemplu cu Germania și Franța care vor să dezvolte un model care să înlocuiască tancurile Leopard 2 și Leclerc, sau cu Polonia care dezvoltă proiectul Anders. Turcia, care dispune de o bază industrială mai mare și o industrie de apărare la standarde occidentale nu a reușit încă să pună în producție tancul Altay, dezvoltat integral în această țară. România deși este membră NATO și UE și are parteneriate strategice cu Franța, Germania, Polonia și Turcia, nu este conectată la proiectele de apărare majore dezvoltate pe continent.

Un alt paradox al industriei de apărare românești este atunci când dezvoltă produse noi, acestea nu corespund neapărat cu nevoile armatei sau nu țin cont de cerințele și experiența acesteia.

Transportorul blindat Saur 2

Transportorul blindat Saur 2

În materialul Digi 24 este prezentat transportorul blindat Saur 2, dezvoltat prin mijloace proprii de Automecanica Moreni principalul producător autohton de blindate pe roți. Saur 2 nu respectă cerințele de protecție (blindaj) cerute de MApN, fapt recunoscut și de reprezentanții uzinei în reportajul Digi 24, însă în ultimii ani compania, aflată într-o situația financiară dificilă, a tot încercat să vândă acest blindat armatei susținând public că respectă cerințele acesteia! Și asta în ciuda faptului că începând din 2011 MApN a dezvoltat în paralel un proiect de blindat care este mult mai performant decât cel conceput de Automecanica Moreni. Situația aceasta a dus aproape la compromiterea relațiilor dintre minister și furnizor.

Ce ar trebui făcut?

  • Investiții în retehnologizarea fabricilor și în noi capacități de producție.
  • Angajarea de personal tânăr și calificat. Parțial lucrul acesta a început să se întâmple la Cugir, care a angajat 200 de oameni să facă față comenzilor, dar și la Moreni unde se discută un parteneriat cu școlile profesionale din județ.
  • Consolidarea capacităților de producție – de exemplu UMB și Moreni, producătorii de blindate ai Romarm, ar trebui să fuzioneze și să formeze un miniconcern specializat.
  • Privatizarea și/sau introducerea managementului privat pentru a o mai bună administrare și dezvoltare a sectorului de apărare. Desființarea Romarm pentru eliminarea birocratizării.
  • Dezvoltarea unui cadru legislativ care să permită o mai bună cooperare între Ministerul Apărării și industria de apărare.
  • Dezvoltarea de produse compatibile cu standardele NATO și renunțarea treptată la producția de armament specific fostului „bloc socialist”.
  • Concentrarea pe produsele competitive și specializarea. La rigoare în România, din punct de vedere istoric, s-au produs avioane de luptă și tancuri mediocre sau depășite moral. Acest aspect al istoriei industriei de apărarea românești înseamnă că trebuie să se concentreze pe produsele care au fost realizate și care s-au bucurat de succes în comparație cu proiectele de amploare: armament ușor, piese de artilerie, transportoare blindate și elicoptere. Nu are sens să produci avioane de luptă sau de antrenament dacă la nivel de industrie aeronautică civilă nu ești în stare să produci un avion scurt curier capabil să traverseze Carpații.
  • Conectarea industriei de apărare românești la cea europeană prin dezvoltarea de parteneriate cu alte state membre UE și NATO.
  • Capitalizarea economică și militară a parteneriatelor strategice ale României prin dezvoltarea în comun a unor sisteme de armament cu statele respective (Polonia, Turcia, Franța, Coreea de Sud).
  • Finanțarea adecvată a bugetului MApN astfel încât să permite modernizarea și achizițiilor de tehnică militară modernă.

George VIŞAN

Foto credit: MApN

Anunțuri

4 comments

  1. Pingback: La rece, despre industria națională de apărare. | Liceul Militar Stefan cel Mare

  2. Eu as spune ca realitatea este chiar mai cruda! Dar analiza este foarte pertinenta, chiar daca nu va fi pe placul nationalistilor si sindicatelor din aparare! Astia sustin ca pot face orice, dar nu comanda Armata! O precizare ar trebui facuta. Programul TBT 8X8 se deruleaza cu colaborarea Automecanica Moreni si Romarm, si s-a cam oprit momentan din cauza lor.

  3. Interesant este cand o sa fie analizata numirea doamnei Florarea Serban la conducerea Romarm. Ce calitati are penala doamna Floarea de a fost numita sefa Romarm? Stiati ca ea nu stie sa vorbeasca/citeasca in limba engleza? Plus alte mari semne de intrebare

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s