Rusia ca putere insurgentă Răspunde

Octavian Manea despre comportamentul internațional al Rusiei din ultimii ani

Cu un an înainte de anexarea Crimeei, șe­ful Statului Major al Armatei Ruse, ge­ne­ralul Valeri Gherasimov, prezenta într-un celebru discurs percepția Moscovei asupra războiului hibrid.

El vorbea atunci despre nuanțe care astăzi ne sunt mult mai familiare pe fondul incursiunilor subversive ale Rusiei într-o serie de episoade care țin de bucătăria internă a Occidentului – interferența în alegerile americane sau tentativele mai recente de influențare a alegrrilor germane sau a referendumului din Catalonia. „În secolul XXI vedem o tendință către estomparea granițelor dintre război și pace. Războaiele nu mai sunt de mult declarate“, spunea el atunci. Mai mult, Gherasimov puncta faptul că, în noul ecosistem societal, „regulile războiului s-au schimbat“, astfel că mijloacele preponderent nonmilitare, pârghiile esențial politice, economice, informaționale „depășesc puterea armelor“ în capacitatea lor de a atinge obiective strategice. Dar poate nuanța cea mai interesantă ținea de faptul că toate aceste instrumente noncinetice erau aplicate în strânsă coordonare cu ceea ce Gherasimov numea „potențialul de protest al populației“.

Sugestiv este și faptul că exemplul pe care generalul rus îl vede ca întruchipând modalitatea tipică de a purta războiul în secolul XXI este Primăvara Arabă. Or, ce vedem în ultimii ani la nivelul Occidentului este tocmai amplificarea deliberată a potențialului de protest public, de contestare, proliferarea mișcărilor antiestablishment sub diverse forme și umbrele. Semnificativ este și faptul că, în ultimul  deceniu,  în academiile militare ruse sunt redescoperiți și redevin influenți teoreticieni ai subversiunii din timpul Războiului Rece, cei care vedeau la orizont „o nouă formă de conflict, în care luptătorii sunt nu atât armatele, cât miș­cările populare; (…) lupta se duce în junglele nepătrunse ale sufletului, în psihicul popoarelor“, iar „fronturile politice, sociale și economice“ vor fi decisive.

Din această perspectivă, s-au uitat mult prea repede o parte dintre lecțiile de­prin­se în campanile asimetrice desfășurate du­pă atacurile de la 11 septembrie 2001 (când la fel se vorbea fără întrerupere de faptul că ne aflăm în epoca unui altfel de război). Iar una dintre ele sună cam așa: uneori, unele dintre cele mai bune arme nu trag. Practic, natura mijloacelor este diferită și adecvată noilor fronturi digitale, centrate pe deturnarea percepțiilor și credințelor unor mari segmente de public. „Bombele informaționale își răspândesc șrapnelul cu un efect mai mare decât orice explozie tradițională“, spune Neville Bolt, directorul Centrului de Comunicare Strategică de la Universitatea King’s College din Londra.

Între timp, la nivelul organizațiilor occidentale, deopotrivă în UE și NATO, se tot dezbate dacă ne aflăm sau nu în război. Însă, dacă ne uităm mai atent la simptomele pe care le vedem peste tot în jurul nostru (cucerirea inimilor și minților, erodarea încrederii în instituții,  fragmentarea și divizarea societăților și a Vestului, competiția pentru legitimitate), concluzia ar trebui să fie evidentă. Rusia se comportă și acționează asemenea unui (proto)­insurgent – ambiguu, difuz, clandestin, subversiv, sub pragul tradițional de agresiune. Mai mult folosește instrumente tipice unei strategii insurgente. Terenul preferat este unul cognitiv, se lucrează cu emoții, sunt speculate marile falii (centru/periferie, etnice, civilizaționale), se amplifică vulnerabilități, se hrănesc fricile colective, se ins­trumentalizează resentimentele de tot felul. Toate devin „arme“ ideale.

Trăim într-o epocă definită de insurgenţa minţii. Iar acest lucru nu are ca scop încura­ja­rea oamenilor să arunce în aer oficii poştale. În Războiul Rece, propaganda sovietică avea drept obiectiv să-i convingă pe ceilalţi despre justeţea interpretării comuniste asupra lumii. Acum miza nu este de a convinge pe cineva despre justeţea punctului de vedere rusesc, cât despre subminarea încrederii oamenilor în orice punct de vedere, în a crea o atmosferă în care nimeni nu mai poate fi sigur de nimic. În Vest încearcă să exploateze până şi cel mai mic element de vulnerabilitate, fie că vorbim de excluderea unor comunităţi sau chiar despre preocupările oamenilor faţă de adopţia copiilor de către cuplurile gay – ne spune Mark Galeotti, un experimentat observator al tehnicilor subversive ale Moscovei.

Cât privește terapia, sistemele naționale nu sunt nici pe departe structurate pentru această competiție. Mijloacele sunt hibride pentru un motiv: lovesc și operează în spațiul cețos dintre „pace și război“ aflat dincolo de profilul limpede al responsabilităților departamentale. Probabil a venit vremea pentru regândirea „sistemului de operare“, a culturilor instituționale.

Octavian Manea

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s