În timp între algoritm şi cluster poate apărea o intimitate precum vedem în cărţi sau filme că ar fi între torţionari şi victimele lor. Algoritmul ţi-ar putea spune ce cărţi să cumperi, ce muzică să asculţi sau dacă partenerul de viaţă te înşală. Cu un pic de efort, ar putea fi programat şi să îţi calculeze şansele de a divorţa în următorii cinci ani. Totul punând cap la cap semnale.

Guvernele, însă, au alte priorităţi. Ele caută semnale că ai face ceva rău. De exemplu dacă primeşti telefoane de la IMEI-uri de unică folosinţă. Apoi, probabil, desenează o reţea de relaţii. La început reţeaua este doar o serie de linii. Apoi se pot deduce comportamente. De exemplu, clusterul t83465hg îşi modifică traseul zilnic dacă este sunat de fh985th90f şi manifestă comportament nervos (se învârte prin cameră) înainte să fie vizitat de vfdjs9hf4375ty.

Toate aceste fapte, o descriere a societăţii până la urmă, sunt deduse fără intervenţie umană, ceea ce este nu doar ieftin ci şi elegant din punct de vedere legal. Statul poate spune, fără să mintă, că nici un agent al său nu priveşte în intimitatea cetăţenilor fără mandat. Doar când algoritmii sugerează puternic existenţa unor riscuri sau când apar probe coroborate se trece la urmărirea umană. Într-un sens, monitorizarea anonimizată ar părea compromisul ideal între libertate şi securitate. Doar că…

Doar că datele nu prea se şterg şi, de aici, apar riscuri suplimentare. De exemplu, următorul whistleblower ar putea să divulge date care să poată fi legate de persoane private. Sau guvernul poate decide cu intenţie să le folosească în alt fel. Dacă un Obama, un Băsescu sau un Erdogan întreabă câţi dintr-o lista de posesori de telefoane mobile urmăresc situri porno s-ar putea ca serviciile să se supună şi să afle. More…