În textul care îl precede pe acesta am încercat să sugerez (fără a face o demonstraţie completă) că fricile care ar popula în momentul de faţă imaginarul intelectual românesc se referă la Nicolae Văcăroiu, ca reprezentant al trecutului comunist, Gigi Becali şi Corneliu Vadim Tudor, ca reprezentanţi a două tipuri de naţionalism.

În acest text voi încerca să arăt că asemenea temeri sunt supraevaluate, în sensul că deşi parţial explicabile, ele nu mai justifică acţiunile care ni se cer în numele lor.

1. Frica de comunism (întrupat pentru o lună în Nicolae Văcăroiu)

Din punctul meu de vedere, cel puţin, comunismul e suficient de mort ca să nu mai ameninţe pe nimeni. Desigur, efectele sale persistă şi azi. Nu putem nega o anume mentalitate etatistă în rândul populaţiei, sau existenţa unor conexiuni între vechile şi noile elite.

Totuşi, asemenea efecte sunt de genul celor ce se autoîntreţin, şi personal cred că amintirea vremurilor de altădată nu mai joacă un rol determinant.

2. Frica de naţionalism (întrupat în domnii Vadim-Tudor şi Becali)

Naţionalismul (cu cohorte de uri care îl însoţeşte) este desigur un pericol mult mai interesant. Pe de o parte naţionalismul se învecheşte mai greu în timp. După decolare din timpul mandatului Convenţie Democratice, intenţia naţionalistă de vot e mereu peste 10%. Maximul atins de un candidat naţionalist este de ~33% (Vadim Tudor în 2000, record atacat astăzi de Gigi Becali)

Pe de altă parte efectele unei cooptări a naţionaliştilor la Guvernare ar fi fost până de curând devastatoare. Reforma societăţii româneşti a fost făcută în general dinspre stat înspre societate, şi dinspre exterior înspre interior. Odată cu preluarea statului de către naţionalişti ar fi venit o decuplare a UE de România, conducând la o încetare abruptă a firavelor reforme.

Să facem aşadar un scenariu: care sunt pierderile pe care le poate genera ascensiunea naţionalistă acum. Să ne închipuim aşadar că domul Vadim-Tudor devine preşedinte sau că PRM reuşeşte să intre într-un guvern. Desigur că în acest caz relaţia noastră cu lumea civilizată – şi UE în special, ar fi afectate dramatic. A exista probabil o formă de boicot similară cu aceea aplicată Austriei la un moment dat. Investiţiile străine ar scădea pe termen scurt.

Nu există însă motive deosebite să credem că această stare ar dura neapărat un mandat întreg. Reacţia societăţii ar putea face ca aliaţii din mainstream ai PRM/Vadim să revină la normalitate mult mai devreme. Din această experienţă ar rămâne un gust amar, nişte pierderi economice şi de imagine. Pe de altă parte electoratului potenţial extremist i s-ar spulbera o iluzie pe care PRM o cultivă cu încăpăţânare: aceea că o guvernare naţionalistă este posibilă (vezi articolele din ziarul omonim).

Ceea ce diferă acum faţă de acum un an este că odată cu aderarea la UE reformele au intrat, în cea mai mare parte, pe un drum ireversibil. Pierderile generate de Vadim Tudor nu mai pot fi, aşadar, infinite. Iar cele generate de Gigi Becali chiar mai puţin, atâta vreme cât personajul nu are o organizaţie pe măsura lui.

Pe de altă parte nu este nevoie ca naţionaliştii să vină la putere pentru ca să pierdem avantajele integrării. Europa înseamnă mai mult decât nişte fonduri investite birocratic. Europa este o şansă de a ne construi o societate şi o politică de tip modern. Ori, acestea nu se bazează pe frică. Desigur că în orice democraţie funcţională partidele se coalizează spontan împotriva extremiştilor din Parlament. Asemenea coaliţii însă nu îi ţin însă „strâns uniţi împotriva duşmanului” (cu exceptia Austriei). Dincolo de consensul democratic, partidele, grupurile sociale şi intelectualitatea îşi continuă luptele de opinii, politici şi idei.

Ceea ce încerc să spun, poate nu suficient de clar, este aceasta: Să zicem că avem de ales între politicienii A şi B care candidează pentru ceva (Preşedinţie, Parlament, Primărie). A este mai competent şi/sau credibil însă B este mai capabil să facă faţă forţelor antidemocratice. Pe cine să alegem? Să zicem că un eseist publică o carte; cartea nu îndeamnă nicidecum la ură, însă foloseşte aceiaşi autori pe care îi folosesc cei cărora li se pare normal să arunci cu pietre în homosexuali. Îl exilăm pe autor dinte noi sau nu?

*

Propunerea acestui articol este să alegem să fim liberi de teamă, şi să judecăm fiecare situaţie după problemele şi virtuţile ei. Putem, desigur, să le judecăm sub un aspect utilitar îngust („ne folosesc sau nu împotriva lui Vadim/Becali”). Însă de fiecare dată când facem aşa noi pierdem ceva din noi însine. Dacă alegem să luptăm putem iarăşi să pierdem, însă cred că pierderile nu pot fim mai mari decât putem reconstrui.

Andrei TIUT