Palatul Cotroceni : sediul Preşedinţiei României

Există două mari modele de regimuri democratice moderne, regimul parlamentar şi regimul prezidenţial. Semi-prezidenţialismul se doreşte un al treilea, undeva la jumătatea distanţei dintre cele două. Natura sa sui generis predispune ideea de regim semi-prezidenţial la controverse. Cu toate acestea, regimul semi-prezidenţial şi-a câştigat un loc obligatoriu în manualele de ştiinte politice.

Cazul paradigmatic de regim semi-prezidenţial este Franţa, reperul occidental istoric al României. Ca urmare, nu ar trebui să constituie o supriză faptul că România ocupă un loc de aspirant la statutul de regim semi-prezidenţial.

Însă nu toată lumea este de-acord ca România reprezintă un caz de regim semi-prezidenţial. Giovani Sartori, de pildă, conchidea că regimul politic românesc este în fond unul parlamentar, deşi prezintă unele particularităţi care amintesc de Constituţia celei de-a V-a Republici franceze[1]. Concluzia lui Sartori are la bază propria definiţe a regimului semi-prezidenţial. Acesta constă, în opinia sa, într-o diarhie oscilantă, marcată, la un capăt, de predominanţa preşedintelui, atunci când acesta este susţinut de o majoritate parlamentară, şi, la celălat capăt, de predominanţa primului-ministru, atunci când majoritatea parlamentară îi este favorabilă celui din urmă[2].

Totuşi, în ciuda excluderii de către Sartori a regimului politic românesc din categoria regimurilor semi-prezidenţiale, o analiză a evenimentelor politice autohtone care au avut loc în ultimii doi ani şi care au culminat cu referedumul de suspendare din 19 mai 2007 pare să sprijine mai mult ca oricând ideea că regimulul politic românesc este mai semi-prezidenţial, după standardele lui Sartori însuşi, decât acesta a putut întrevedea cu câţiva ani în urmă.  De altfel, o privire retrospectivă, inevitabil schematică, asupra acestui din urmă episod şi o scurtă analiză a dinamicii conflictului politic  generat de procesul de suspendarea a preşedintelui Traian Băsescu, la iniţiativa PNL şi a partidelor de Opoziţie, este în măsură să lumineze în mod elocvent caracterul pronunţat semi-prezidenţial al regimului politic românesc actual cât şi neajunsurile sale.

Deşi s-a repetat până la saturaţie ca am fost şi suntem de ceva vreme martorii unui conflict politic instituţional, între Preşedenţie, pe de o parte, şi Parlament, pe de altă parte, rolul jucat de şeful executivului în dinamica evenimentelor care au culminat cu declaşarea procedurii de suspendare a preşedintelui Republicii a fost aproape complet ignorat sau în orice caz considerat ca lipsit de importanţă. Cu toate acestea, trebuie remarcat rolul central al instituţiei primului-ministru în procesul care a dus la suspendarea preşedintelui. În definitiv, el, primul-ministru, şeful guvernului şi al partidului de guvernământ, a fost cel care a deţinut cheile majorităţii parlamentare anti-prezidenţiale şi a imprimat o schimbare radicală de direcţie a oscilaţiei din cadrul diarhiei, de la preşedinte la şeful executivului. Deşi partidul prim-ministerial nu deţinea o majoritate parlamentară, rolul său în cadrul coaliţiei anti-prezidenţiale a fost decisiv. De fapt, coabitarea efectivă s-a instalat din momentul în care coaliţia D.A. a dispărut şi PNL s-a plasat în opoziţie vizavi de preşedinte.

Consecinţele rebalansării forţelor din interiorul diarhiei confirmă întru totul un alt aspect considerat de Sartori definitoriu pentru un regim semi-prezidenţial. Este vorba despre tranziţia de la o lectură “materială” (în spritul convenţiilor) a Constituţiei, la o lectură formală a textului constituţional (în litera sa). Traian Băsescu, preşedintele suspendat, a considerat criticile sale publice la adresa celorlalte instituţii şi prezenţa sa energetică la şedinţele de Guvern sau în Parlament (ultima dată pentru a declanşa un referendum pentru schimbarea legii electorale) în întregime în spiritul şi litera Constituţiei, în timp ce coaliţia anti-prezidenţială a susţinut că preşedintele a depăşit nu numai spiritul ci însăşi litera Constituţiei – şi pentru acest motiv el trebuia suspendant şi finalmente demis din funcţie.

Cum regimului constituţional românesc este încă unul insuficient solidificat iar experienţa politică în materie de conflict Preşedinte-Parlament relativ precară, înclinarea balanţei spre şeful executivului şi coaliţia parlamentară majoritară la care acesta s-a raliat a luat forma unei aprige dispute constituţionale care a fost tranşată în urma votului negativ la referendumul de suspendare a preşedintelui Traian Băsescu.

Dar conflictul dintre Preşedinte şi prim-ministru/majoritate parlamentară pare să ilustreze destul de bine mecanica diarhică considerată de Sartori marca definitorie a unui regim semi-prezidenţial. Escaladarea conflictului politic diarhic, dintre Preşedinte şi premier, într-unul constituţional a fost consecinţa unui deficit de experienţă politică şi constituţională a democraţiei autohtone. În acelaşi timp însă, polemica constituţională declaşată în urma acestui ultim – si, desigur, cel mai notabil – conflict dintre Preşedinte, pe de o parte, Guvern şi majoritatea parlamentară, pe de altă parte – nu face decât să pună şi mai mult în evidenţă relevanţa analizării regimului politic românesc ca regim semi-prezidenţial cât şi neajunsurile semi-prezidenţialismului qua semi-prezidenţialism.

Bogdan C. Enache