Măsura creşterii pensiilor, iniţiată de guvernul Tăriceanu, a stârnit o serie de controverse, cea mai evidentă fiind cea potrivit căreia un Guvern care creşte pensiile pe „spatele” contribuabililor înstăriţi are un comportament cât se poate de neliberal şi cât se paote de social-democrat.
Această teorie merită analizată mai profund. Vom discuta contextul politic al măsurii şi nu beneficiile sau dezavantajele acesteia. Pensionarii sunt una din categoriile cele mai importante, numeric vorbind, de alegatori din România.
De asemenea, aceştia sunt şi foarte disciplinaţi şi votează în număr mare. De asemenea, cerinţele acestora sunt unele simple: pensii, medicamente. Astfel, aproape toate guvernările de până acum au câştigat pentru că au avut pensionarii de partea lor. Excepţia notabilă o face Traian Băsescu care a câştigat în faţa lui Adrian Năstase, deşi acesta din urmă avea de partea sa pensionarii. Cu toate acestea, a fost o victorie îngustă, datorată exclusiv personajului Traian Băsescu. Pensionarii au votat zdrobitor în favoarea lui Adrian Năstase, cel care le-a dat bani şi medicamente.
Vedem astfel că pensionarii nu numai că sînt un grup de populaţie important pentru orice alegător, dar sînt şi o armă bună anti-Băsescu. Pentru PNL, care a văzut cu ocazia referendumului că susţinătorii lui Băsescu sînt foarte mulţi iar ai PNL cam puţini, acest lucru este de băgat în seamă.
Un alt element în ecuaţie este contextul politic; conflictul Traian Băsescu-PD cu restul partidelor nu este un secret, iar într-un conflict în care miza este guvernarea (pe măsură ce alegerile se apropie – europarlamentare, locale, generale), orice punct în plsu contează. Când scena politică se prezintă astfel, nu este de mirare că PNL devine social-democrat iar Traian Băsescu, din avocatul celor săraci, apărătorul mediului de afaceri. Este greu să blamezi un partid că se preocupă mai mult de rămânerea la guvernare decât de principii de teorie politică; dacă partidul X nu este la guvernare, nu are cum să aplice orice principii de guvernare, de orice natură ar fi acestea.
Pentru orice partid, anumite măsuri se impun pentru a rămâne la guvernare şi a putea sa implementeze măcar o parte din măsurile promise la începutul perioadei. Şi PSD a fost nevoit să ia măsuri pentru a stimula mediul de afaceri pentru a nu aliena sprijinul financiar al ceea ce se numeşte big-bussiness, aşa cum nici PNL (sau Alianţa, în fapt, pentru că este puţin probabil ca PD să nu fi fost de acord cu mărirea pensiilor dacă mai era în Guvern) nu a putut să ignore sprijinul electoral al pensionarilor.
De asemenea, adversarii politici ai PNL, recte Traian Băsescu-PD, au luat partea celor defavorizaţi de această măsură şi anume contribuabilii înstăriţi, care probabil vor avea de suferit prin impozite mai mari. Acest lucru era de aşteptat, dat fiind că atunci când ai două tabere în politică, orice câştig e un dezavantajul celuilalt.
Acuzaţia de oportunism politic, sau de politicianism (un termen pe cât de artificial pe atât de autohton) nu îşi are locul în cadul unei competiţii politice dure între două partide (aici în sens de tabere). Fiecare partid este dator, atât faţă de organizaţie cât şi faţă de alegătorii săi să rămână la guvenare cât mai mult, spre a face cât mai mult din ce au promis. Desigur, dacă acestea nu se îndeplinesc, partidul este sancţionat în sondaje sau la vot, iar în politica românească această sancţiune este din ce în ce mai dură.
Pragmatismul apare, astfel, ca o tactică ultimă, riscantă, care poate aduce beneficii mari (în cazul acesta voturile pensionarilor la PNL dar şi nemulţumirea votanţilro de bază) sau, în caz contrar decredibilizarea completă a partidului (în cazul acesta lipsiţi şi de voturile pensionarilor dar şi de cel al votanţilor PNL).
Andrei Cristian VLAD
Civitas Politics 
Cu alte cuvinte – asta e politica ! Nu ? 🙂
Merita insa precizat ca criticile privind cresterea pensiilor nu au caracterul „de clasa” schitat de tine, probabil involuntar. Obiectia de baza formulata este una logica si rationala; ea are doua dimensiuni : a) fondul de contributii la asigurarile sociale din care sunt finantate pensiile nu poate acoperi cresterea de la circa 30 % la 45 % din salariu mediu pe economie in ciuda cresterii unor impozite salariale care aduc resurse bugetare minuscule, deci fara completarea fondului de pensii din alte sectoare bugetare (adica renuntand la consum si investitii publice in sanatate, aparare etc – o anumita austeritate bugetara care nu se intrevede), cresterea pensiilor risca sa fie o scurta iluzie creata de un puseu inflationist, o crestere nominala si nu una reala; b) abandonarea reducerii nivelul CAS-urilor, asa cum promitea programul initial de guvernare axat pe relaxare fiscala si stimularea cresterii economice, si impozitarea salariilor mai mari de 7 ori decat nivelul salariului mediu pe economie nu au vocatia de a incuraja cresterea economica, ci dimpotriva, singurul efect cert al acestor masuri va fi cresterea evaziunii fiscale.
Contrar perceptiei obisnuite intretinute de comentatori notorii si de politicieni cum ca chestiunea cresterii pensiilor ar fi un joc cu suma nula intre bogati si saraci, pe fond problema este cat de mult va fi agravata chiar situatia pensionarilor prin aceste promisiuni irealizabile si asa extrem de problematica din cauza unui sistem de pensii de stat, prin repartitie, profund deficient din motive structurale , indiferent de spatiul geopolitic in cauza si pentru inlocuirea caruia se cauta peste tot in mediul politic responsabil din lume solutii tehnice si politice pentru a-l inlocui.
Evident, argumentele tale sint valide si de bun simt. Eu nu ma refeream la justetea masurii in sine, sau la eficienta ei, ci la modul in care se manifesta pragmatismul in politica, indiferent de masura, sau curentele politice la care un partid sau altul adera. In loc de marirea pensiilor putea fi foarte bine si un alt proiect de lege, cum ar fi marirea alocatiilor pentru copii cu 100%, compensarea integrala medicamentelor, scaderea impozitelor pentru corporatiile mari sau micsorarea contributiilor sociale cu 30%:)