Protestele din Piața Tahrir
Mubarak e acum istorie. Dar nu şi regimul, până mai ieri patronat de el. Retragerea lui Mubarak şi „exilul” în fortareața Sharm el-Sheikh par să reprezinte preţul plătit pentru calmarea tsunamiului care ameninţa întregul establishment. A fost o mişcare menită să câştige timp, creând totodată aparenţa acceptării de moment a revendicărilor străzii. La capătul a 18 zile de proteste, preşedintele Egiptului a predat puterea armatei. Dar pentru sutele de mii de protestatari, plecarea lui Mubarak din Cairo şi predarea puterii către armată nu reprezintă nici pe departe victoria mult aşteptată. Pe scurt, vârful a căzut, doar că icebergul a rămas.
În sine, preluarea puterii de către armată ridică serioase semne de întrebare pentru evoluţia politică viitoare a Egiptului. Semnele nu sunt deloc favorabile instalării unei puteri civile autentic reprezentative. Custodele „tranziţiei” este de fapt corpul care are şi cel mai mult de pierdut de pe urma unui eventual cutremur. De aici tendinţa de a-şi conserva cât mai mult cu putinţă proprietatea, cu alte cuvinte controlul asupra statului. Mubarak a fost până săptămâna trecută un militar în costum Armani. Acum, cel mai puternic om din Egipt este Mareşalul Mohamed Tantawi, supranumit sugestiv şi „cățelușul lui Mubarak”. Armata domină guvernul, a suspendat Constituţia, a dizolvat Parlamentul, dar legea marţială rămâne în vigoare.
Interzicerea părăsirii ţării apropiaţilor lui Mubarak şi investigarea asupra averilor unor ministrii tind sa satisfaca furia de moment a masei. Mult venerata armată egipteană este în momentul de faţă singurul pilon al statului – şi acest lucru ar trebui să-i îngrijoreze pe cei care au înfruntat furia suporterilor lui Mubarak în piaţa Tahrir pe 2 februarie. Armata nu a tras în protestatari, dar nu s-a obosit să-i împiedice pe suporterii regimului să-i agreseze pe manifestanţi. Este o secventa care ne arata că armata are propria sa agendă politică – şi că ar putea preda puterea civililor care nu vor stirbi prea mult structura de putere existenta în societatea egipteană.
În Egipt nu s-a produs o schimbare decisivă, dar zarurile au fost aruncate. A fost mai puţin o schimbare veritabilă, cât o cosmetizare, o rebranduire a vechiului regim. Situaţia este fluidă şi orice rezultat este posibil. Aşadar care este modelul – Turcia, Pakistan sau Iran?
George VIŞAN şi Octavian MANEA
Acest text a apărut în numărul curent al Revistei 22.
Citiţi şi:
Stephen M. Walt: Winners and Losers in the Egyptian Uprising
Thomas P.M. Barnett: The New Rules: Ten Assumptions About Egypt Worth Discarding
Civitas Politics 
Pingback: Tweets that mention Iluzia triumfului « -- Topsy.com
Probabil, Turcia. O tara care da impresia de (oarece) democratie, si democratia ramane de ani de zile doar o impresie. De altfel, oarece oficiali egipteni in the army anuntau deja ca s-ar putea ca, in toamna, sa se anunte candidatura unui young officer. Faptul ca armata (lu Mubarak, asa cum bine subliniai) n-a scos tehnica in strada in timpul protestelor spune multe. Iar inlaturarea lui HM nu e chiar un great deal. Acolo exista un intreg sistem care ar trebui reformat. Si el, sistemul asta, are tot armata la baza.
Nu am inteles niciodata, sociologic vorbind de unde vine respectul egiptenilor pentru armata… Este ruda cu alte mitologii militare (Wermach vs SS, etc) sau este ancorata in cultura locala?
Si nici nu tin minte sa fi vazut vre-o explicatie pe maril canale media.
@Andrei- sociologic nu stiu…poate istoric, o explicatie…
The modern army was created in the 1830s, and during the twentieth century has fought four wars with Israel (in 1948, 1956, 1967, and 1973). Furthermore, in 1991 Egyptian units took part in Operation Desert Storm, the liberation of Kuwait from Iraqi occupation. (http://en.wikipedia.org/wiki/Egyptian_Army)
Sunt acolo dintotdeauna, au participat la toate evenimentele tarii. Poate pare bizar, dar i-as compara cu Biserica Ortodoxa din Grecia, a 4a putere in stat in mod oficial, consfintit prin Constitutie… Si-a castigat locul datorita rolului jucat in perioada razboiului cu Turcia (a fost alaturi de populatie, a ajutat, a participat la miscarea de rezistenta etc), si-l pastreaza pentru ca a intrat cumva in constiinta poporului.
@Andrei
In Orientul Mijlociu nu prea exista institutii moderne care sa atraga loialitatea indivizilor. Partidele, altele decat cel de la guvernare nu exista, organizatii independente de stat la fel. Loialitatea indivizilor tine in general de familie, de familia extinsa (clan) si grupul etnic sau religios din care fac parte (crestini, musulmani, sunni, siiti, druzi). Armata este singurul loc care poate creia „identitate nationala”, dar deobicei recrutii sunt tratat extrem de prost. Armata egipteana are aura aceasta din cauza razboaielor in care a fost implicata si pentru ca este un corp relativ competent – ofiterii egipteni sunt scoliti in SUA sau in occident. Pentru mai multe despre importanta armatei in Egipt uite ce ne spune Walter Russell Mead: http://blogs.the-american-interest.com/wrm/2011/02/12/mubaraks-mamelukes-modernizers-and-muslims/