O Uniune Europeană pe care România nu şi-o poate permite Răspunde

1 ianuarie 2007. Steagul UE este ridicat alături de steagul României la Ministerul de Externe. Cadru cu bustul lui Nicolae Titulescu.


Summit-ul European de la Bruxelles, ultimul din multele de la declanşarea crizei, s-a încheiat fără a aduce vreo schimbare semnificativă în ceea ce priveşte filozofia care stă la baza măsurilor adoptate până în prezent pentru combaterea crizei datoriei suverane din zona euro, care pune sub semnul întrebării mai mult ca niciodată viabilitatea monedei unice. În schimb, cu această ocazie au fost făcuţi noi paşi în privinţa centralizării politicii economice la Bruxelles. Deşi strâns legată de actuala criză a zonei euro, această decizie va avea consecinţe extrem de importante privind funcţionarea Uniunii Europene în general, care nu vor deveni pe deplin vizibile decât în viitor, dar care provoacă deja dezacorduri între statele membre.

Statele vulnerabile din punct de vedere fiscal vor trebui să continue măsurile de austeritate, beneficiind între timp ca şi până acum de ajutor financiar de urgenţă pentru a-şi rula datoria publică şi finanţa deficitul bugetar, iar operaţiunile Băncii Centrale Europeane vor rămâne oficial separate de politica fiscală şi se vor rezuma în continuare la stabilitatea monetară.

Caracterul istoric al Summit-ului, cum s-a grăbit presa să îl caracterizeze, se reduce la faptul că liderii europeni – sau majoritatea lor, mai exact – au aprobat propunerea Germaniei de revizuire a Tratatului de funcţionare a Uniunii Europene astfel încât Comisia Europeană să aibă un control mai puternic în ceea ce priveşte respectarea limitelor de îndatorare deja înscrise în Pactul de Creştere şi Stabilitate. Această decizie, care nu dovedeşte decât eşecul mecanismelor deja existente de guvernanţă ale zonei euro, ar putea să contribuie pe termen scurt la restabilirea încrederii în titlurile de stat emise de guvernele statelor sudice pe pieţele financiare, iar pe termen lung ea este văzută, mai ales de birocraţii europeni, ca un prim pas pentru o uniune fiscală şi o uniune economică, care ar permite Comisiei de la Bruxelles să dobândească puterea de a taxa direct cetăţenii europeni şi de a pune în aplicare o politică de planificare industrială europeană fără concursul guvernelor statelor membre, pe majoritatea calificată a cărora va trebuie să se bazeze în momentul de faţă pentru implementarea versiunii 2.0 a Strategiei Lisabona.

Noul pachet de ajutor financiar pentru guvernele statelor sudice va consta în primul rând din capitalizarea Mecanismului European de Stabilitate, un fond destinat să cumpere creanţe guvernamentale considerate prea riscante de investitorii privaţi, până la o capacitate de finanţare de 500 de miliarde de euro, mai puţin decât se estima înaintea Summit-ului (în plus, acesta va rămâne o instituţie nebancară, adică nu va putea atrage depozite sau accesa facilităţile de refinanţare ale BCE şi deci creşte laverajul la fondurile pe care le poate investi).

În al doilea rând, liderii europeni au decis să mai strângă încă 200 de miliarde de euro, care vor reveni Fondului Monetar Internaţional (instituţia cu cea mai mare experienţă în rezolvarea unor astfel de crize, dar atât de nedorită până acum în zona euro de birocraţii europeni) cu scopul de a derula un program de tip stand-by cu guvernul grec, cel italian, spaniol si restul, un program similar cu cel de care beneficiază în prezent mai multe state ale Uniunii Europene care nu au adoptat moneda euro, printre care şi România.

Supriza cea mai mare a Summit-ului European constă tocmai în modul în care va fi finanţat acest program de 200 de miliarde de euro care va fi derulat de FMI. Conform deciziei luate la Bruxelles, statele membre ale zonei euro, adică cele cărora li se adresează în mod direct programul, ar urma să contribuie cu 150 de miliarde, bani care ar urma probabil să vină din rezevele valutare ale băncilor centrale din statele membre, în timp ce statele din Uniunea Europeană care nu sunt membre ale zonei euro, dar care şi-au dat acordul asupra revizuirii Tratatului UE în conformitate cu hotărârile summit-ului, ar urma să contribuie cu restul de 50 de miliarde.

Cu excepţia Marii Britanii (al cărei guvern rămâne critic asupra direcţiei actuale a politicii europene, nereuşind să obţină concesii privind măsurile drastice de reglementare a sectorului financiar) şi Ungariei, care au anunţat că resping modificările propuse, în timp ce Cehia şi Suedia sunt încă în consultări interne pentru a formula o poziţie definitivă, celelalte şase state membre ale UE care nu sunt şi membre ale zonei euro şi-au dat în principiu acordul privind revizuirea Tratatului UE, deşi aceasta va presupune în multe cazuri dificultăţi de ratificare în parlamentele şi, după caz, referendumurile naţionale. Ele vor trebui deci să contribuie împreună cu 50 de miliarde de euro pentru salvarea de la faliment a guvernelor supraîndatorate din statele sudice şi, în măsura în care se va dovedi viabilă pe termen mediu şi lung, a zonei euro în ansamblu.

Însă dacă ţări ca Suedia, Danemarca, chiar Cehia şi Polonia – state cu o balanţă externă echilibrată sau chiar în surplus, cu o datorie publică sub control, un deficit bugetar redus şi cu un acces relativ ieftin la finanţare pe pieţele de capital – îşi pot permite să contribuie cu cota care le revine din cele 50 de miliarde de euro, state ca România, Ungaria sau Letonia, ale căror guverne îşi acoperă ele însele deficitele bugetare din prezent cu bani împrumutaţi prin programe de asistenţă financiară de urgenţă de la FMI şi Comisia Europeană nu îşi pot permite să contribuie la finanţarea deficitelor bugetare ale altora.

Ţări ca România şi Ungaria trebuie excluse de la contribuţia la fondurile de salvare ale statelor sudice pentru simplu motiv că nu îşi pot permite să salveze pe alţii cu bani împrumutaţi ca să se salveze ele însele, şi probabil că ele vor fi scuzate, însă însăşi faptul că s-a ajuns să se ceară ajutorul unor astfel de state şubrede pentru a salva alte state şi mai şubrede, arată cât de grave sunt problemele de fond ale zonei euro şi cât de costisitoare a devenit menţinerea unei monede unice,  de la bun început defectă, doar de dragul prestigiului internaţional al unor înalţi birocraţi de la Bruxelles.

Summit-ul de la Bruxelles ar trebui să constituie un moment istoric în România, unde – din ignoranţă, nerealism şi din incapacitatea de a formula un proiect naţional pentru secolul XXI – oamenii obişnuiţi, intelectualii şi politicienii deopotrivă sunt de părere că integrarea în Uniunea Europeană a însemnat şi înseamnă doar a primi bani şi o viză către o prosperitate rapidă, tocmai prin faptul că, pentru prima dată în ultimii 20 de ani, acest mit al Uniunii Europene-El Dorado se loveşte în mod brutal de regulile aritmeticii, pe care nimeni nu le poate ignora. În definitiv, oricât de eurofilă ar fi clasa politică sau opinia publică actuală, aceasta ar trebui să conştientizeze că o ţară de două ori mai săracă decât media europeană a PIB per capita, calculat la paritatea puterii de cumpărare, pur şi simplu nu îşi poate permite să salveze Uniunea Monetară Europeană.

Bogdan C. Enache

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s