Wess Mitchell: America nu se poate retrage din Europa 1

Herman van Rompuy, Barack Obama și Jose Manuel Barroso, Summitul UE-SUA, 27 noiembrie 2011 (Mark Wilson/Getty Images North America)

Octavian Manea a realizat un interviu cu Wess Mitchell, directorul Center for European Policy Analysis un influent think tank din Washington D.C. pentru Revista 22.

Ce mesaj trebuie să trimită Washingtonul statelor aflate în zone tradiţionale de clivaj geopolitic?

Mai întâi de toate, SUA trebuie să transmită mesajul că sunt dedicate emoţional, strategic şi politic paradigmei apărării colective. Astăzi, mulţi dintre aliaţii din Europa şi Asia se tem că SUA caută o paradigmă de politică externă diferită, orientată spre transferul responsabilităţilor de asigurare a securităţii spre aliaţi. Pericolul este că aceştia din urmă încep să caute alternative Americii, reorientându-se în funcţie de meniul de opţiuni regionale pe care îl au la dispoziţie. Al doilea mesaj care trebuie să vină de la Washington este acela că SUA nu sunt obsesiv interesate doar de o singură regiune.

Hillary Clinton a greşit când a vorbit despre începutul intrării SUA în „secolul asiatic“, pentru că trimite implicit un mesaj care îţi dă senzaţia existenţei unor beneficiari şi perdanţi, în urma reajustării politicii externe americane. Al treilea mesaj trebuie să fie acela că Statele Unite sunt conştiente de existenţa impulsurilor revizioniste şi că au voinţa să le contrabalanseze. Iar asta este acea parte a mesajului care trebuie transmisă fizic prin prezenţă regională. De asta este important să derulezi exerciţii militare în Marea Baltică sau în Pacific. Este o măsură preventivă de reasigurare strategică. În cele din urmă, miza este psihologică: de a preveni răspândirea unui sentiment de anxietate şi nervozitate în sistemul internaţional legat de declinul puterii americane.

Poate fi interpretat discursul lui Hillary Clinton drept începutul dezangajării Washingtonului din Europa?

Sunt convins că aliaţii europeni au maturitatea şi profunzimea strategică pentru a înţelege că America trebuie să se concentreze pe ascensiunea Chinei. Această componentă nu este, în sine, negativă, ci necesară. Dar mesajul trebuia altfel ambalat: sigur că ne aflăm într-o perioadă de ajustări dureroase, că ne preocupă Asia, dar în acelaşi timp rămânem dedicaţi reasigurării strategice a aliaţilor din Europa şi principiilor apărării colective.

Şi totuşi nu este America suficient de prezentă în Centrul şi Estul Europei? Scut antirachetă în România, escadrilă de avioane F16 şi sistem de rachete Patriot pe teritoriul polonez? Plus 80.000 de militari în Vechea Europă?

Nu mă tem pentru securitatea flancului estic. Problema ţine de investiţiile europene şi americane în întregul teatru geopolitic. Cu cât Congresul devine mai conştient de resursele bugetare tot mai puţine pe care le are la dispoziţie, cu un Pentagon care trebuie să taie mai bine de 600 de miliarde de dolari în următorii 10 ani, mă tem că Europa va fi prima victimă afectată de aceste reduceri. În acel moment, este esenţial ca elitele politice să fie capabile să comunice, să argumenteze necesitatea de a rămâne fizic prezenţi în Europa. Ideea este să reuşeşti să îi faci pe aliaţii tăi să înţeleagă că, deşi te interesează Asia, deşi eşti nevoit să îţi restructurezi forţele, totuşi angajamentul tău pentru securitatea lor rămâne credibil. Trebuia să evităm eroarea de a răspunde noilor provocări, retrăgându-ne precipitat celelalte angajamente. Mă tem de o reacţie impulsivă, pe fondul recesiunii economice, care ne-ar putea scoate din anumite regiuni pentru ca ulterior să fim nevoiţi să revenim.

Suntem într-un moment de schimbare a generaţiilor şi chiar a paradigmelor. Va afecta retragerea elitelor euroatlantice relaţia dintre Europa şi Statele Unite?

Intrăm cu certitudine într-o eră geopolitică diferită. Trebuie să recunoaştem că anumite mecanisme sunt condiţionate de funcţionarea într-un anumit set de circumstanţe geopolitice. Problema este că moştenim un „sistem de operare“ bazat pe anumite principii şi valori: apărarea colectivă, disponibilitatea de a menţine forţe de descurajare în Europa şi Asia etc. Când aducem în scenă un nou „sistem de operare“, înţelegând prin asta oameni noi, condiţionaţi să gândească diferit, este esenţial ca aceştia să îşi asume o parte dintre valorile anterioare.

Mă îngrijorează perspectiva abandonării paradigmei unui Occident internaţionalist, capabil să-şi proiecteze influenţa (spre exemplu în Belarus). Trebuie să fim conştienţi că anumite instrumente au funcţionat şi mai funcţionează. Ar fi stupid să renunţăm la ele: precum exportul valorilor noastre acolo. Vreau ca Rusiile şi Chinele lumii să fie îngrijorate că mă interesează drepturile omului. Vreau ca Rusia să fie preocupată de faptul că investesc anual 15 milioane de dolari în opoziţia din Belarus şi că ne exportăm ideile acolo. Asta nu înseamnă că trebuie să cheltuim jumătate din bugetul politicii noastre externe. Riscul este ca, atunci când schimbi „sistemul de operare“, noua elită să nu îmbrăţişeze angajamentul tău pentru o anumită perspectivă economică şi de securitate. Însă noua generaţie de lideri trebuie să aibă înţelepciunea de a şti ce merită păstrat din vechea paradigmă.

Mai rămâne imperativul formulat de Nicholas J. Spykman – o Americă prezentă în Europa şi Asia pentru a descuraja eventualele agresiuni – relevant?

Este esenţial, pentru că America este nu doar un creator de ordine, ci şi o putere maritimă. În termeni concreţi, trebuie să îţi reînnoieşti permanent „sistemul de operare“, dar în acelaşi timp să îl condiţionezi în raport cu anumite constante, precum aceea de a fi preocupat de menţinerea unor balanţe de putere favorabile în regiunile litorale ale Asiei, pentru că, spre deosebire de puterile continentale, America nu are privilegiul unor graniţe sigure. De aceea, trebuie să creionezi o hartă mentală a unor interese imuabile. În cele din urmă, sfârşeşti printr-un construct ideologic pentru a-ţi ţine puterea investită în acele regiuni cheie. Pentru noile elite, ar putea să fie mai puţin evidentă nevoia prezenţei americane în Europa. Pericolul este că, dacă eşti dincolo de ocean, dacă eşti suficient de departe, ajungi să crezi că nu ai interese acolo. Miza este să înţelegem unde sunt exact interesele noastre. Spykman a înţeles că există anumite puncte pe hartă unde ai nevoie de o influenţă predominantă pentru a te asigura că tendinţele inerent destabilizatoare nu se maturizează. Odată maturizate, securitatea ta „insulară“ este pusă sub semnul întrebării. Până când o putere maritimă ajunge să conştientizeze că ceea ce se întâmplă pe continent ţine de interesele sale vitale, e deja prea târziu. E terminată. Este propriu americanilor să nu se preocupe de interesele primare, de integritatea teritorială a statului. Imaginaţi-vă ce s-ar fi întâmplat dacă în cel de-al doilea război mondial am fi intervenit abia atunci când acesta ar fi devenit o problemă de integritate teritorială pentru America? Cel mai rău este să reuşeşti să le creezi aliaţilor tăi impresia că eşti precum „perfidul Albion”, cu promisiuni nesigure, atitudine impulsivă, impredictibilă, că atunci când la butoane se afla Disraeli eşti implicat, iar când se afla un Gladstone nu. Odată ce ajungi să ai această reputaţie, nu vei mai reuşi să scapi de ea niciodată. Aliaţii nu vor mai avea încredere în tine.

Ce joc face astăzi Polonia? Pare că se îndepărtează treptat de Washington în favoarea Berlinului.

Într-un moment în care simte declinul Americii, este inevitabil să îmbrăţişeze o tendinţă naturală: aceea a diversificării meniului de opţiuni strategice. Dacă mâine Uniunea Europeană s-ar prezenta ca o opţiune credibilă de garantare a securităţii, nu am nicio îndoială că polonezii ar deveni peste noapte susţinători împătimiţi. În absenţa acestei opţiuni, gravitaţia naturală te împinge să te orientezi către aliatul occidental cel mai credibil şi să elimini orice tensiuni istorice. Iată jocul pe care îl face astăzi Polonia. Este perfect compatibil cu interesele europreşedinţiei. Este o „revoluţie“ de politică externă, dacă ne raportăm la perioada Kaczyński, când Polonia era izolată şi când depindea în întregime de Statele Unite. Diplomaţia poloneză de astăzi s-a îndepărtat semnificativ de acest model unidimensional.

Problema, într-o anumită măsură, este că, în contextul Europei Centrale, poziţia Poloniei este asemănătoare cu cea a Germaniei: este prea mare, încât trebuie să facă ceva, dar în acelaşi timp, prea mare că nu poate să facă nimic. La fel este situaţia între polonezi şi partenerii lor regionali. Dacă nu acţionează eficient într-un anumit dosar, atunci vecinii central-europeni vor reproşa că ei nu pot să facă nimic, până când Varşovia nu îşi asumă conducerea. Iar dacă îşi asumă rolul de locomotivă, vecinii vor spune: „Vedeţi? Polonezii vor să domine“. Reproşul care poate fi adus diplomaţiei poloneze este că investeşte prea puţin în relaţiile cu vecinii săi din Europa Centrală. E natural ca Varşovia să se uite spre Berlin şi Paris, dar cultivarea strategică a relaţiilor cu balticii, cu Ungaria, Cehia şi Slovacia contează enorm. Influenţa asupra Berlinului depinde de capacitatea Poloniei de a fi locomotiva Europei Centrale, de a fi percepută ca având sprijinul celorlalte state din regiune.

Un alt aspect pe care diplomaţia poloneză nu îl înţelege este că Polonia nu va ajunge niciodată să conteze pentru Berlin la fel de mult ca Moscova. Rusia şi Germania vor avea relaţii pozitive atât timp cât între ele există un spaţiu format din destine geopolitice nedecise. Atât timp cât au acest spaţiu între ele, vor fi doi dintre cei mai puternici parteneri de pe hartă. Ceea ce îi leagă este această „zonă jeleu“ pe care niciunul nu o controlează complet. Sunt momente în istorie când această zonă a dispărut în întregime, iar Germania şi Rusia aveau frontiere comune. Dacă mâine Germania şi Polonia ar fi super apropiate, Rusia ar fi mai puţin interesată de parteneriatul german. Este inteligent pentru polonezi să se concentreze cât mai mult pe amplificarea parteneriatului cu Berlinul, dar să nu piardă din vedere vechiul model istoric al unei Germanii care are mai mult de câştigat de la Rusia decât de la Europa Centrală.

Ar putea criza de solidaritate pe care o vedem azi în sferă economică să se transforme într-o criză de solidaritate a Alianţei transatlantice?

Pericolul este că, pe măsură ce criza datoriilor suverane şi cea de lichiditate se amplifică, canalizând tot mai mult energiile spre interior, se conturează o atmosferă care nu îi predispune pe oameni să caute soluţii transatlantice. Ci, dimpotrivă, sunt invitaţii la parohialism. Criza economică drenează atmosfera care a făcut posibilă paradigma atlantismului. Atlantismul este o viziune despre lume extrem de generoasă, internaţionalistă, fondată pe un set de valori. Însă vremurile austere produc viziuni despre lume la fel de puţin generoase.

În acelaşi timp, trebuie să fim conştienţi că nu avem alternative. Alternativa ar fi aceea a unui Vest fragmentat, parohial, care se concentrează doar pe problemele sale, lăsându-le pe cele internaţionale să se deterioreze şi să intre în metastază. În câţiva ani, acestea se vor maturiza, ajungând din nou la uşa Vestului, iar, atunci, costurile care trebuie plătite vor fi mult mai mari. Întrebarea este: ce înseamnă pentru europeni un atlantism echilibrat din punct de vedere fiscal? Şi ce înseamnă pentru americani un internaţionalism sustenabil politic şi economic? Nu mai este suficient să spunem că Europa şi America trebuie să facă mai multe, cu mai puţin. E nevoie să ne întoarcem conceptual la momentul anilor 1946/1947 şi să identificăm ingredientele cheie ale puterii occidentale care permit Vestului să îşi afirme influenţa dincolo de graniţele sale, conservându-şi totodată capacitatea de a se ocupa de ce este acasă. Austeritatea are potenţialul de a face pentru atlantism ceea ce face pentru o firmă, plasând-o pe o traiectorie economică sănătoasă, eficientă, orientată pe priorităţi.

Cum va arăta Europa după criză? Va fi o Europă dominată de Bruxelles? De Berlin?

Pentru America obiectivul fundamental este ca Germania, cea mai mare putere continentală şi care în trecut a fost sursa principală a destabilizării Europei, să rămână „prinsă“ în această amplă plasă instituţională care este Uniunea Europeană. Pe de altă parte, o uniune fiscală în jurul statelor euro care exclude Europa Centrală este periculoasă. Statele de aici se vor găsi din nou prinse între două blocuri: între Germania la Vest şi un Est sălbatic modelat de o Rusie putiniană.

Octavian Manea

Anunțuri

One comment

  1. Pingback: Soluția? Aderarea Republicii Moldova la NATO « Argentina Gribincea's Blog

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s