Extremele se atrag, însă cea stângă beneficiază încă de tratament preferenţial în raport cu cea dreaptă 8

Deşi au trecut circa 20 de ani de la căderea comunismului, ideologia totalitară de extremă stângă şi numeroasele reformulări, justificări, rectificări, nuanţări şi dezvoltări ale acesteia continuă să beneficieze de un tratament (supra)preferenţial la nivel politic, academic şi în masa largă a opiniei publice comparativ cu ideologia totalitară de extremă dreaptă.  Acest lucru este cu atât mai de neînţeles cu cât ideologia totalitară de extremă  stânga  este prioritară în raport cu ideologia totalitară aşa-zis de extremă dreapta, care nu a fost decât o reformulare a acesteia din urmă, şi a fost mult mai longevivă şi mai distructivă. Mai mult, deşi acest lucru se aminteşte rar, chiar şi anumite elemente care particularizau ideologia totalitară de dreapta – în esenţă exploatarea unui filon tradiţionalist şi xenofob – au fost asimilate în timp, deşi la o intensitate mai scăzută, de majoritatea regimurilor totalitare de stânga.

Acest tratatament preferenţial acordat totalitarismului de stânga îmbracă în prezent două forme. În Est, el este promovat de cele mai retrograde elemente ale societăţii, de foşti nomenclaturişti şi intelectuali aserviţi regimurilor comuniste preocupaţi fie cu negarea, fie cu justificarea teroarei, crimelor şi represiunii comuniste. În opinia acestor oameni, comunismul nu a fost un sistem atât de catastrofal pe cât se spune,  eventualele derapaje pe care aceste persoane le admit sunt mai mult decât compensate în opinia lor de realizările economice, sociale, tehnologice, militare sau politice obţinute în această perioadă de ţările „lumii a doua”.  În Vest, inclusiv printre generaţiile tinere din multe foste ţări comuniste din Europa, tratamentul preferenţial acordat comunismului este promovat de intelectuali,  formatori de opinie şi politicieni de stânga care sunt încă seduşi de bunele sale intenţii. Cu excepţia câtorva negaţionişti integrali ai crimelor comunismului, această impresie net favorabilă asupra comunismului în rândul intelectualilor şi stângii din Vest în raport cu totalitarismele de dreapta este conservată prin respingerea ad-hoc şi mai mult emoţională a oricăror elemente de cauzalitate între „bunele intenţii” ale programului egalitarist şi ateist de reconstrucţie radicală a omului şi a societăţii, pe de o parte, şi mijloacele prin care acesta a fost pus în practică, pe de altă parte: abolirea proprietăţii private şi socializarea economiei, eliminarea fizică a oponenţilor şi abolirea pluralismului, înregimentarea individului, represiunea şi controlul pe scară industrială a oricărui aspect al societăţii. Cu alte cuvinte, în opinia intelectualului occidental de stânga obişnuit, comunismul a fost o idee bună, dar prost aplicată.

Din nefericire, legătura dintre „bunele intenţii” socialist-comuniste şi represiunea sistematică extraordinară  din regimurile comuniste nu este una pur incidentală, conjuncturală sau evitabilă. Necesitatea abolirii pluralismului şi instituirii unei dictaturi de clasă sau de partid pentru a pune în practică programul socialist a fost recunoscută explicit ca un element central şi inextricabil al doctrinei de toţi marii teoreticieni socialişti, de la „utopistul” Saint-Simon la „ştiinţificul” Marx,  „voluntaristul” Lenin, „autonomistul” Antonio Negri (teoreticianul grupării teroriste italiene Brigăzile Roşii din anii 1970) sau psihomarxistul Slavoj Zizek. În cadrul gândirii de extremă stânga, crimele în masă şi represiunea generală nu pot fi disociate de bunele intenţii naive privind libertatea şi prosperitatea egală a tuturor. Ca o dovadă imediată a acestui lucru stă observaţia că, deşi toate partidele şi grupările de stânga din Europa şi din lume au avut la un moment dat un program radical de tip mai mult sau mai puţin marxist, acolo unde liderii politici de stânga s-au dezis de mijloace violente şi non-liberal-democratice pentru a-l implementa ele nu au putut instaura un regim comunist şi au fost în cele din urmă nevoite chiar să abandoneze dezideratul instaurării unei „societăţi noi”, egalitariste, exclusiv seculare, fără proprietate privată şi relaţii capitaliste (vezi cazul laburiştilor britanici, al social-democraţilor germani, cei suedezi ş.a.m.d.).

Comparaţia favorabilă a totalitarismelor de extremă stânga cu regimurile totalitare (de altfel, destul de variate) de extremă dreapta reprezintă un alt capitol plin de enorme mistificări vinovate din vulgata stângii, care sunt încă intens promovate astăzi chiar şi de instituţii şi de persoane relativ echilibrate.  Deşi, din timpul celui de-al Doilea Război Mondial şi până azi, nazismul şi fascismul au ajuns antonime pentru socialism şi comunism, în realitate, cele două curente totalitare aşa-zis de dreapta sunt fraţii gemeni ai socialismului şi comunismului.  Atât mişcarea fascistă cât şi cea naţional-socialistă au fost la origine facţiuni cu acte în regulă ale mişcării socialiste din Italia, respectiv Germania. Ideile şi programul acestor aşa-zise mişcări de extremă dreaptă nu se deosebeau iniţial cu nimic de ideile şi programul aşa-ziselor mişcări de extremă stânga. Ele au devenit mişcări radicale autonome abia în momentul în care au respins internaţionalismul militant declarativ, la fraternité, din programul mişcărilor radicale de stânga din care făceau parte, ca urmare a conflictului apărut în interiorul Internaţionalei Socialiste cu privire la atitudinea care trebuie adoptată de mişcarea muncitorească mondială cu privire la declanşarea Primul Război Mondial, acel mare război civil european, şi au formulat apoi un program socialist naţional.

În urma rupturii dintre internaţionalişti şi naţionalişti în sânul mişcării socialiste, „deviaţioniştii de dreapta” au fost obligaţi să formeze alianţe ideologice cu mişcări tradiţionaliste şi naţionaliste şi să îşi adapteze programul şi discursul în acest sens, în timp ce grosul mişcării socialiste a continuat linia mai mult sau mai puţin internaţionalistă a stângii tradiţionale. Din această fuziune dintre socialism şi grupări revendicative tradiţionale şi naţionaliste au luat naştere aşa-numitele mişcări de extremă dreaptă în toată Europa. Ca urmare, nu este un accident faptul că, din punct de vedere strategic, regimurile totalitare de extremă dreaptă s-au caracterizat prin exact aceleaşi forme de represiune care se regăsesc şi în regimurile totalitare de extremă stânga, în timp ce, din punct de vedere tactic, diferenţele în privinţa modului în care s-a socializat economia sau categoriile generale de indivizi transformate în ţapi ispăşitori şi condamnate la dispariţie diferă de la un caz la altul numai ca urmare a alianţelor ideologice distincte care au alcătuit baza de putere a celor două tipuri de totalitarisme. Cu toate acestea, deşi regimurile totalitare de extremă dreaptă se disting prin intensitatea fixaţiilor xenofobe şi antisemite transformate în acte de represiune sistematică a unor grupuri etnice, iar regimurile totalitare de extremă stângă prin intensitatea fixaţiilor de clasă şi religie transformate în acte de represiune sistematică a unor grupuri sociale, în ambele cazuri au existat acte de represiune sistematică deopotrivă împotriva unor grupuri etnice şi a unor grupuri sociale. Mai mult, în cazul regimurilor comuniste, de pildă, începând cu epoca lui Stalin şi mai ales în cursul celui de-al Doilea Război Mondial, are loc chiar o fuziune între marxismul leninist şi naţionalismul şovin rus cu elemente xenofobe şi antisemite, iar acest tip de naţional-comunism va fi adoptat după moartea lui Stalin cu o intensitate variabilă de China, Coreea de Nord, Cambogia, Vietnam şi toate regimurile comuniste din ţările Europei de Est. În Uniunea Sovietică şi ţările comuniste din Europa Centrală şi de Est, comunitatea evreiască şi alte minorităţi etnice devin victime discriminate ale acestui naţional-comunism, care – în Siberia sau Caucaz, de pildă – s-a soldat chiar cu genocide împotriva unor popoare puţin cunoscute.

Simpatia intelectualilor occidentali pentru „bunele intenţii” declarate ale extremismului socialist de stânga nu este singurul motiv pentru care ideologia totalitară comunistă beneficiază astăzi de catedre universitare, institute de cercetare, formaţiuni politice şi o mare respectabilitate publică, în timp ce chiar şi o lectură academică onestă şi cu toate caveaturile de rigoare a unor mari intelectuali asociaţi, fie mai mult, fie mai puţin, totalitarismului de extremă dreaptă, precum juristul german Carl Schmitt, filozoful italian Giovanni Gentile, romancierul francez Louis-Ferdinand Céline sau filozoul român Nae Ionescu  ş.a.m.d este de-ajuns să-l transforme pe cel care se încumetă la o atare investigaţie într-o ţintă a oprobiului public, victima unor suspiciuni şi acuzaţii prea adesea incredibil de ignorante şi mistificatoare. Istoria este scrisă de învingători, spune un aforism celebru, iar în ceea ce priveste istoria totalitarismelor din sângerosul secol XX ea a fost scrisă preponderent de stânga intelectuală. Din acest motiv, rădăcinile comune ale mişcărilor totalitare de extremă stânga şi de extremă dreapta au fost uitate sau ocultate; colaborarea dintre Uniunea Sovietică şi Puterile Axei din ajunul celui de-al Doilea Război Mondial, prin care au împărţit Europa Centrală şi de Est şi au declanşat marea conflagraţie pe bătrânul continent a rămas doar o notă în analele istoriei; în sfârşit, după al Doilea Război Mondial, reevaluarea totalitarismului comunist pe fondul Războiul Rece dintre aliaţii de mai înainte – URSS şi sateliţii săi, respectiv democraţiile occidentale, cu precădere cele anglo-saxone – a venit prea târziu şi s-a făcut de o manieră ambiguă, ca urmare a popularităţii mişcărilor socialiste din Occident şi întreaga lume până în anii 1980 şi, mai apoi, ca urmare a consacrării democratice a discursului postmodern al Noii Stângi.  Vae victis!

Bogdan C. Enache

Anunțuri

8 comments

  1. Asteptam cu sufletul la gura ca autorul, cunsocut drept un critic inversunat al „neostangii” actuale sa reuseasca sa ajunga la lecturi mai recente, sa zicem undeva inca in timpul razboiului rece, cand stangisti de toate coloraturile il citeau si il comentau pe Schmitt, astfel incat in zilele noastre multi dintre cei infierati aici (Negri, Zizek, dar si Alain Badiou, Giorgio Agamben, Chantal Mouffe, Jacques Derrida si multi alti criptocomunisti pe care dreptacii probabil ca nu ii citesc dintr-un indreptatit sens al onoarei ideologice presupunem) scriu multe, multe pagini despre autorul (extrem de „mainstream”) Schmitt. Unii dintre ei au cursuri despre acest Schmitt deloc ocolit de stanga europeana.

    In acelasi timp, i-am mai atrage atentia vajnicului luptator cu „neostangistii” ca sus-numitul Schmitt a avut multe de discutat si multe de invatat de la un stangist atat de radical incat autorul ar rosi pana in varful ultimului fir de par daca ar s-ar pune oleaca pe citit, anume Walter Benjamin. Un Walter Benjamin pe care pana si Adorno il avertiza ca a luat-o prea abrupt pe calea marxismului 🙂 Incurcate sunt caile stangii si dreptei, multe mai sunt de citit pe lumea asta.

    Pentru cine nu se teme de putina contaminare cu idei care chiar te fac sa gandesti, textul lui Benjamin care l-a inspirat pe Schmitt si a facut destul de pasionanta dezbaterea despre ambii se gaseste la http://www.criticatac.ro/15176/critica-violenei-walter-benjamin/

  2. As astrage atentia vasnicei mele critice, fara lecturi la zi, ca sunt foarte constient de influenta lui Schmitt, via lucrarea „Teoria partizanutului” (pe care o gasesti in biblioteca FSP!) asupra stangii italiene si germane radicale, adica teroriste, din anii 1970 (de fapt, pun pariu ca stii asta de la cineva pe care chiar eu l-am informat despre asta si tu joci rolul de clovn acum 😉 ), insa suspiciunile stangii populare si mainstream la adresa exegetilor non-marxisti ai operei lui Schmitt si in general asupra autorilor non-marxisti care fac trimiteri la autori controversati asociati cu totalitarismele de dreapta sunt enorm de raspandite in prezent, vezi de pilda cum stanga americana, dar si europeana, vorbeste de neoconservatori in mod reductionist si caricatural, astfel incat nu mai pot comenta oamenii rationali, ca o cabala fascista, da fascista! e popular cuvantul, inclusiv printre neoconservatori cand descriu pe altii, datorita unei influente avute de Schmitt asupra lui Leon Strauss, profesorul al unor importanti oficiali americani in special din administratia Bush, in cazul in care vorbesti cu un stagist inteligent, de regula insa pur si simplu pentru ca – nu-i asa? – stim cu totii daca suntem „cool” ca oricine e la dreapta e fascist, chiar daca Obama a continuat la litera cele mai controversate masuri de politica externa ale lui Bush, in ciuda criticilor pe vremea cand era senator, alt fasicst desigur – ah, ba nu, nu e fascist, ca el e la stanga in SUA si nu poate fi fascist, fascistii sunt numai de dreapta…Ahhhhhh.

    In sfarsit, se vede ce onorabil reactioneaza in Romania „stangacii” – daca exista cuvantul peiorativ dreptaci folosit de tine in limba romana, inseamna ca exista si cuvantul asta de sens opus – cand e adus in discutie Schmitt, ma feresc sa ma gandesc cum reactioneaza cand se pomeneste de Nae Ionescu, care personal a murit, spre deosebire de Schmitt, inainte de a servi eventual in vreo capacitate regimul legionar si care, de altfel, a intretinut relatii ambivalente cu legionarii in timpul vietii…Ah, stiu de fapt cum reactioneaza cand e pomenit altfel decat caricatural, de fapt exista kilograme de maculatura scrisa de indivizi cu pretentii si poziţii universitare pe tema asta, care ii vad pe Liiceanu, Plesu, Patapievici si toti studentii lor ca pe niste legionari deghizati care se inchina noaptea la icoana lui Nae Ionescu (si a lui Heiddeger!) si asteapta sa dea o lovitura de stat ca sa instaureze din nou statul legionar si probabil sa elimine toti evreii din Romania, acei evrei care nu mai sunt!..sau vin doar sa joace la cazinourile din Bucuresti!…in timp ce opozitia socialista si intelectualii ei de serviciu care uzeaza de astfel de denigrari tipa ca ne vindem tara marilor puteri care s-au infiltrat in interior, aka teoria conspiratiei, face afirmatii care neaga Holocaustul si alte idiotenii la semnalul staifului de partid!…

    Andreea, maturizează-te, ai grija la limbaj, la atitudine, mai citeste si nu mai trage singura concluzii cu atata patima deplasata si ridicola ca si cum ai descoperit luna cand imi spui ca Carl Schmitt o fi fost influentat si de un text de Walter Benjamin…Ah, inca ceva, citeste textele lui Benjamin despre arta daca vrei sa ramai cu ceva si lasa-te de dat lectii, ca esti pe dinafara subiectului.

    In sfarsit, data viitoare cand mai uzezi un limbaj de la usa cortului, denigrator, plin de procese de intentie si scris cu spume la gura, ca si cum ai fi in stare sa imi pui pistolul la tampla – asa cum nu se obisnuieste pe blogul asta – iti sterg imediat comentariul.

  3. Daca tot utilizati „barda ideologica” in argumentare ar fi bine să nu recurgeți la atacuri la persoana.
    Cat despre stergerea comentariilor, aceea este o măsură extraordinară, utilizabilă doar in cazuri în care se depășește limita bunului simț – din punctul meu de vedere nu este cazul în această dispută Bogdan.

  4. Da, Bogdan, m-a informat cineva la timp despre cum l-ai informat tu despre Benjamin care a avut ceva de-a face cu Schmitt, aflat in biblioteca fsp pe raftul 3 in directia NE (aflu acum de la acelasi informator) si am venit aici, dar tu m-ai demascat. Nefericita de mine. Vorbim cand vrei despre The Work of Art… si inca cu mare placere. Am avut atatea dureri de cap (si inca) am cu textul asta, ca sa nu mai discut de Critique of Violence…Ma tem ca Benjamin va fi pentru multa vreme un loc „greu”.

    Dupa ce aflu ce i-ai zis informatorului tau si despre The Work of Art, putem discuta despre el, dar ma tem ca nu te va ajuta atat de imediat pe cat speri tu. Benjamin este unul dintre acei putini miraculosi autori care au fost in stare sa intrevada fascismul dreptei si pe cel al unei stangi interbelice si, in ciuda acestei mari tristeti care cuprinsese majoritatea Europei, sa arate ca exista si posibilitatea unei stangi a carei prima responsabilitate este sa realizeze legatura Lege-Violenta si de acolo incolo sa puna problema „care este sarcina stangii in lumea in care traim”, adica ceea ce fac unii stangisti care au mers in continuarea lui si nu se mai obosesc sa viseze la Lenin&co.

    Fascismul nu e de dreapta, astfel incat stanga sa fie imediat scutita de o asemenea acuza. Dovada cea mai frumoasa, acum ca tot vorbim despre Benjamin, este tocmai faptul ca gasea destul fascism la stanga si chiar si in dusmani declarati ai lui Hitler. De aceea este atat de emotionant sfarsitul eseului Critica violentei, macar asupra acestui lucru putem sa cedem de acord, zic eu.

    Problema ta este ca te ocupi de preaprafuita tema a stangii staliniste si de’aia argumentul tau pare asa de inactual. Daca te-ai uita putin la unele intrebari prezente ale stangii: din ce este compusa precaritatea democratiilor nordice si legatura dintre marginalitatea economica si cea securitara, constructia delincventei si a „pericolului” la intalnirea dintre organizarea urbana, economie si noua stiinta a „politiei” (policing), noua fata a geoopoliticii biopolitice, care nu mai urmareste organizarea spatiului, ci controlul corpurilor prin spatiu, „promovarea democratiei” in Sud, dupa modelul relatiei strategice SUA-Mubarak, SUA-Ben Ali, capitalismul desprins de democratie in cea mai recenta „criza” economica, noua figura a imigrantului si rasismul xenofob in explozie in toata lumea asa-zis civilizata a nordului, constructia globalizata a „terorismului”, modurile in care este inscrisa puterea (economica si nu numai) in corpurile barbatului/femeii in diversele feluri de feminism – dau aici exemple pestrite pt ca e o simpla reactie dezamagita a cuiva care vrea sa citeasca o critica a „neostangii” ceva mai consistenta decat eterna revenire la locul comun: fascism=comunism, sau comunismul a nascut fascismul sau, vai!, unii inca plang dupa Stalin. Am trecut de varsta cand descopeream asta si ne enervam. E prea tarziu pentru asta, e nevoie de mai mult, deschide un ziar decent si vei vedea ca trebuie sa criticam si stanga si dreapta, si conservatorismul si liberalismul, si nu pur si simplu sa ne asiguram ca mentinem in parametrii stiuti ideologiile asa cum le-am invatat la scoala.

  5. Iti trebui o doza minimala de inteligenta si bun-simt, pe care tu nu le ai Andreea, ca sa sesizezi macar ironia din „a da lectii” despre „Critica violentei” folosind in mod repetat violenta verbala, atacuri la persoana si un limbaj agresiv…fara sa zici nimic in fapt, decat sa incerci sa insulti.

  6. Pe acest blog au aparut cateva articole de care am vrut sa ma distantez cat de mult se poate, dat fiind ca imi apare numele pe google catre blog. Vanitate, ce sa fac?

    Intamplarea face ca toate acele articole, scurt-indreptare de indreptat minti care nu te aplauda, iti apartin. Un articol despre cea mai prafuita geopolitica a reunificarii cu moldova, in care unul dintre stralucitele tale argumente a fost ca ar fi bine sa alipim Moldova suverana pt ca a fost candva a noastra si acum e o democratie neconsolidata. Stralucita logica. al doilea argument fiind ca miscarea asta ne va ajuta in raport cu o Rusie ofensiva (consolidandu’ne granitele prin apropierea de mama rusie?) Dupa ce mi-am revenit dintr-un ras memorabil am zis ca nu imi place nationalismul asta plangacios care se uita numai la trecut, am pus intrebari (comparatie cu cazuri similare de tensiuni in acel context – Estonia, Georgia, minoritatea maghiara in ECE…recomand cu caldura comentariile mele la acel articol, reformulate intr-un articol ar fi ceva de care sa fiu foarte multumita). N-ai raspuns nici uneia dintre intrebarile mele. Si da, cred in continuare ca e vorba acolo acolo de un nationalism prafuit, de lipsa oricarei intelegeri a geopoliticii contemporane (care nu mai foloseste demult istoria „asa cum s-a intamplat ea”). Singurul indiciu in comentariul tau a fost sa spui ca nu iti place critical theory. Mda. inca asteptam sa aflam si motivele. Cu sufletul la gura.

    apoi a venit articolul cu avortul si scaderea demografica sau fabulosul argument „daca 2 state democratice fac X, X trebuie sa fie democratic. Si de dorit”. No comment acolo. Si am spus si inca cred ca ai o problema grava daca pui in aceeasi galeata argumentul diminuarii cantitative sau calitative a unui popor si masuri de constrangere a unei parti a „poporului” tau drag prin masuri de control reproductiv. E gretos ce vine dinspre campania electorala americana. Din pacate pentru tine, care nu voiai decat niste amarate de aplauze, mai sunt oameni care citesc ce se intampla pe acolo si au vazut si motivatia haiducilor PDL pt promovarea acestei initiative. Cineva ti-a trimis si tie textul, intr-un comentariu. Poate iti faci timp.

    Si acum am zis ca nu ai dreptate in articol, Schmitt nu e ignorat, e hiperstudiat (ceea ce nu inseamna ca orice studiu e ok, n-as vrea neaparat sa vad vreo analiza facuta de vreun fan Breivik, sau poate vreun comentator de pe meleagurile noastre mioritice care nu e tocmai de acord cu fapta lui Breivik, dar poate-intelege-exasperarea-lui-in-fata-unei-Europe-sinucigase, impotmolita in propria pasivitate in fata infricosatorilor barbosi/negri/saraci care uneori se mai ratacesc afara din ghettouri si ne sperie pe strada doamnele cu obrajii albi, doamne’fereste blabla-blabla si iar blabla. ). si am pomenit si numele lui Benjamin, in contextul acelei stangi care il discuta si ras-discuta pe Schmitt. Singurul motiv pt care am pomenit numele lui este pentru ca Benjamin a fost o lectura esentiala, chiar lectura declansatoare pentru Schmitt. S-a luptat cu textul lui benjamin inainte si dupa razboi, mult dupa ce bietul Benjamin renuntase sa mai spere la ceva bun pe lumea asta la granita intre lumea lui hitler si lumea libera. Chiar pe linia granitei. In loc sa iei comentariul meu si sa imi demonstrezi unde gresesc, imi spui sa citesc altceva, Critica Violentei ai rezolvat-o in 2 (doua) randuri. Admirabil. Eu mai am mult pana acolo.

    Inteleg acum ca pentru tine orice critica inseamna violenta, dar nu spera ca toata lumea pune semnul egal intre ele.

  7. Bogdan, articolele tale ma amuza din ce in ce mai tare. Ai un stil … inocent, pur sau pueril… una din acestea doua, cu tendinte catre a doua varianta. Nu esti pregatit sa duci o discutie in contradictoriu si sa iei lucrurile altfel decat in mod personal. Nu mi-ai raspuns la post-scriptum asa ca trebuie sa te caut in articolele noi si asta nu imi place deloc.

    O sa descoperi adevaratul sens al informatiilor de care te legi in articolele tale cand o sa privesti lucrurile mai calm. Nu mai lua lucrurile ca un atac la persoana. Nu te critic pe tine ca persoana. Poate esti chiar placut la vedere. Te critic pe tine ca maniera de a te subordona orbeste unor informatii luate din carti si NERUMEGATE.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s