Pornind de la blogul lui Dan Selaru am citit de curând una dintre cele mai  caragialești știri din ultimii ani.

În rezumat, Fondul Proprietatea a fost gândit pentru a oferi ca despăgubiri echivalentul a 14 mld. RON celor ale căror proprietăți au fost confiscate de regimul comunist.. Un nou (și simpluț și discutabil) calcul al Ministerului Finanțelor Publice sugerează că suma de plătit ar fi mai degrabă 70 mld. RON. Pentru a ieși din impas Guvernul ar dori să limiteze despăgubirile la 15% din valoarea de piață. Adică – o să râdeți – 10.5 mld. RON.

A fost luată în considerare și restituirea unor imobile în natură dar ideea a fost abandonată pentru a nu crea discriminări (sic). Și, dacă Hotnews nu exagerează, ministrul finanțelor a denumit acest construct (i)logic „soluție”

Deja la o primă lectură abordarea vădește lipsă de respect față de proprietate și o oarecare doză de ipocrizie. Dar „soluția” ministrului devine și mai criticabilă dacă ne uităm la alternative.

În acest articol voi analiza diverse moduri prin care despăgubirea se poate face în natură. Respingerea acestor moduri vădește nu doar lipsă de imaginație și și o gândire birocratică, adversarială, blocată într-un joc cu sumă nulă.

Așadar să vedem ce alte soluții există.

Comasarea serviciilor statului și eliberarea de imobile. Ar fi greșit să credem că toți funcționarii de stat stau înghesuiți prin subsoluri și poduri, precum în Procesul lui Kafka. În funcție de noroc și resurse, unii au parte de camere mari, luminoase și … slab populate. Aceștia pot fi comasați fără cheltuieli majore.

Folosirea unor clădiri alternative aflate (direct sau indirect) în proprietatea statului.

Să presupunem că în localitatea Cucuieți avem o primărie, un serviciu cultural cu clădire proprie și o gară. Primăria e a … Primăriei, serviciul cultural e revendicat de foștii proprietari. Gara se află în paragină de când combinatul  vecin s-a desființat – există chiar zvonuri că se va închide. Este rezonabil de simplu ca statul să preia clădirea gării (în contul datoriilor istorice), să o doneze Primăriei, iar aceasta să creeze un open-space pentru funcționarii direcției culturale. Cei doi angajați ai gării pot rămâne pe loc, plătind chirie către autoritatea locală, care chirie acoperă parțial costul de re-amenajare. Astfel proprietarii primesc clădirea,  serviciul cultural rămâne cu sediu, SNCFR (sau cine deținea gara) scapă de un centru de cost iar statul nu plătește nimic.

De regulă litigiile de restituire sunt un joc cu sumă negativă. Se pierd cel puțin cheltuielile de judecată și adeseori se stopează investițiile minimale de întreținere. Statul însă are în proprietate – direct sau indirect – tot felul de imobile slab sau ne-folosite. Unele ar putea fi valorificate (ex: RAPPS). Altele, precum diverse gări de la capătul lumii sau birouri de pe platforme industriale nu mai au de mult „vad”. Prin re-aducerea lor în circuitul productiv restituirea se poate transforma într-un joc cu sumă pozitivă.

Renunțarea la unele activități de stat. Teoretic guvernele Boc-Ungureanu au dorit mereu un stat mai suplu. Totuși, șansa de a abandona unele activități odată cu scăderea fondului de salarii a fost pierdută nonșalant. În momentul clădirile statului trebuiesc restituite apare din nou o fereastră de oportunitate în care măcar unele dintre aceste servicii pot fi judecate ca inutile și abandonate.

Plata unor chirii. Majoritatea clădirilor (88.000) au un singur fost proprietar: Biserica Romano-Catolică. Toate clădirile au un singur beneficiar: statul român. Situație ideală pentru a negocia o chirie globală rezonabilă, mai ales în plină criză. Astfel costul serviciilor de stat ar fi mai transparent, iar managerii relevanți ar putea căuta încet încet soluții și locații alternative.

Despăgubirea sub formă de clădiri alternative,  mp per mp. Adică, în esență, în loc să restituiască 15 case parohiale în zone în care nu mai există de mult parohii, statul ar restitui 4 clădiri undeva la marginea unui oraș. Făcută inteligent – adică cuplată cu refacerea de infrastructură – acțiunea ar putea mulțumii și statul și proprietarii.

Parteneriat public-privat. Majoritatea soluțiilor de mai sus se potrivesc excelent pentru servicii birocratice și mai degrabă mediocru pentru servicii sociale. Dar majoritatea clădirilor aparțin unor culte religioase. Resursa umană a acestora este plătită deja de stat așa că majoritatea câștigurilor materiale trebuiesc cheltuite pe lăcașe de cult/mănăstiri sau … servicii sociale. Pare natural în aceste condiții să se încerce la nivel local negocierea de parteneriate în care cultele ar veni cu locația, statul ar aduce bază materială și majoritatea bazei umane iar activitățile prestate ar fi negociate spre satisfacția ambelor părți.

*

Toate aceste soluții, separat sau împreună, nu reprezintă o soluție magică pentru problemele de patrimoniu ale statului. În multe cazuri o soluție „creativă” nu va putea fi găsită. În plus, imobilele sunt doar o parte a problemei, cealaltă parte o constituie acțiunile. Dar faptul că aceste soluții nu s-au încercat arată modul în care Ministerul Finanțelor Publice, sub guvernele Boc și Ungureanu, privește statul: un mare organism care dictează și nu negociază , consumă cât vrea și plătește cât poate, care are adversari și nu parteneri, care apără cu dinții monopolul asupra oricărei activități sociale.

Andrei Tiut