Mesajul de la Chicago Răspunde

Secretarul General al NATO Anders Fogh Rasmussen, Secretarul de Stat al SUA Hillary Clinton și Înaltul Reprezentant al UE pentru Politică Externă Catherine Ashton

Octavian Manea a publicat în Revista 22 o analiză privitoare la summit-ul NATO de la Chicago.

În vreme ce diplomația Bucureștiului se contrează pe două voci, la summitul NATO de la Chicago (20-21 mai) s-au luat decizii cu bătaie lungă pentru destinul Alianţei. America se află într-o cursă contracronometru de reducere a responsabilităţilor din Europa şi Afganistan. Totodată, europenii sunt invitaţi să-şi asume o parte din factură. Inclusiv România, care flutură un cec de numai 500.000 de dolari.

Prezenţa românească s-a remarcat prin tensiunile dintre preşedintele Băsescu şi ministrul de Externe Andrei Marga. În plus, Victor Ponta i-a reproşat preşedintelui Băsescu că la Chicago el se reprezintă pe sine. Atacurile premierului asupra președintelui au sens doar într-o logică pur electorală. Probabil că se urmărește cu orice preț forțarea unui pretext care să justifice suspendarea. Însă, în cele din urmă, marea victimă este România. Pentru că la Chicago nu trebuiau reprezentate temperamentele sau agendele de pe malurile Dâmboviței, ci interesele naționale.

Sub semnul austerităţii care bântuie Vestul, o parte importantă a summitului de la Chicago a fost dedicată efortului de a aşeza NATO pe fundamente sănătoase şi mai echitabile. A fost, în esenţă, o încercare de rebalansare bugetară, dar şi a responsabilităţilor între Europa şi Statele Unite. Chicago este doar o staţie într-o călătorie care a început cu ceva timp în urmă, dar care a atins apogeul anul trecut.

„Atlantismul nu mai este de mult trăit, ci trebuie învăţat“

De 20 de ani, plata facturilor Alianţei s-a distribuit tot mai disproporţionat între cele două maluri ale Atlanticului, partea leului revenind Statelor Unite (ajungând astăzi la 75%). Astfel, un Washington lovit de criza economică şi hiperîndatorat nu mai este dispus să ducă în spate imensul pasager clandestin numit Europa. În plus, un alt aspect deloc de neglijat îl reprezintă circulaţia elitelor. Pe Colina Capitoliului, locul în care se decide cum sunt cheltuiţi banii contribuabililor, îşi fac apariţia legislatori tineri care nu au euroatlantismul în sânge. Pentru mulţi dintre ei, „atlantismul nu mai este de mult trăit, ci trebuie învăţat“, remarca anul trecut Lordul Robertson. Între timp, politicienii formaţi în tradiţia Războiului Rece, pentru care legătura cu Europa via NATO reprezenta axa lumii lor, devin o specie pe cale de dispariţie. Recentul eşec electoral al senatorului Richard Lugar – simbolul acestei generaţii – este emblematic. În această lumină, „viitorii lideri ai Statelor Unite ar putea concluziona că beneficiile investiţiilor în NATO nu justifică costurile“, avertiza Robert Gates, în iulie 2011, într-un discurs memorabil.

Noua realitate fiscală, completată de schimbarea elitelor, precum şi rebalansarea priorităţilor sale spre Pacific, au forţat Washingtonul la o regândire de profunzime a politicilor sale faţă de Europa. Intervenţia în Libia a fost primul semnal în acest sens, Statele Unite optând „să conducă din spate“. Participarea americană a fost o condiţie necesară, dar nu suficientă pentru a asigura reuşita operaţiunii. Europa a fost cea care şi-a asumat partea leului. Era pentru prima dată când raportul de forţe într-o misiune NATO era decisiv răsturnat între cele două maluri ale Atlanticului. În acest sens, Libia a fost inversul operaţiunii din Kosovo: 75% dintre loviturile aeriene au fost europene; în proporţie de 90% din aviaţia folosită a fost europeană, pilotată de europeni, lansând muniţie europeană. În Kosovo, 90% din muniţia inteligentă folosită era americană.

Întâlnire bilaterală SUA-NATO.

SUA – o putere europeana part-time

Nu a trecut prea mult timp şi, în ianuarie 2012, Pentagonul anunţa o nouă politică europeană. Libia fusese doar avanpremiera. „Majoritatea statelor europene sunt acum mai degrabă producători de securitate decât consumatori. Pe fondul retragerilor din Irak şi Afganistan, avem oportunitatea de a ne reechilibra investiţiile militare din Europa. Pentru a ţine pasul cu un peisaj strategic în plină schimbare, postura noastră europeană trebuie şi ea să evolueze“, se spune în ghidul care anunţă principiile ce vor guverna politicile Pentagonului, în următorul deceniu. Consecinţa imediată a fost anunţul retragerii a 2 dintre cele 4 brigăzi americane desfăşurate, până în prezent, în Europa.

Oricum, sentimentul este acela că Statele Unite se află într-o tranziţie avansată dinspre o putere europeană cu normă întreagă spre una cu jumătate de normă. În cele din urmă, modelul spre care pare să se tindă este similar celui îndeplinit în lumea asigurărilor de Lloyd’s of London – firma care reasigură companiile de asigurări. Un fel de „reasiguratorul asiguratorilor primari“, numai că în lumea geopoliticii. „Statele Unite vor fi gata să-și balanseze forțele sale ca să ranforseze Europa, în caz de nevoie“, ne-a spus Jim Thomas, un influent strateg din Washington. „Dar felul în care înţelegem prezenţa noastră terestră trebuie să se schimbe.“

Moda uriaşelor baze americane din timpul Războiului Rece, care dispuneau de propriile şcoli şi propriile supermarketuri, a cam trecut. Se caută un format mult mai suplu, mai flexibil. În mod specific pentru teatrul european, Pentagonul prin vocea generalului Ray Odierno are în vedere desfășurarea sezonieră, prin rotație, a unei brigăzi care să se antreneze în contextul Forței de Răspuns a NATO (NRF), inclusiv pentru misiuni de articol 5. Totodată, pentru menținerea credibilității angajamentelor sale față de Europa, dar și a interoperabilității cu ceilalți aliați se dorește dezvoltarea unor stocuri de echipamente pre-poziționate și exerciții multinaționale de antrenament. Totul amintește parcă de atmosfera anilor ’90, când noile state membre NATO erau extrem de incomode în raport cu decizia Alianței de a-și asuma angajamente de articol 5, nu prin boots on the ground, ci prin elemente de infrastructură  cu posibilități de ranforsare terestră  în caz de urgență. Două până la trei divizii americane erau plasate astfel în stand-by (cel puțin pe hârtie). Ideea era că „deși aliații nu o să fie prezenți într-un număr mare în teren, ei s-ar afla chiar peste deal, gata să intervină într-o criză” (Ronald Asmus). Diferența este că acum vor fi nu chiar „peste deal”, ci mai mult la vest de Atlantic.

Consecințe europene

Ce înseamnă asta pentru Europa? Deşi aflaţi în plină austeritate, când bugetele de apărare au atins un nivel de avarie, europenii sunt forţaţi de ajustarea anunţată de Pentagon să-şi asume partea leului în asigurarea securităţii Europei. În caz contrar, dacă tendinţele bugetare vor continua cu aceeaşi viteză, în absenţa oricărei coordonări sau preocupări faţă de capacitatea operaţională de ansamblu a NATO, în 2020, capacitatea Alianţei de a-şi îndeplini misiunile va fi serios pusă sub semnul întrebării. Şi nu vorbim doar despre misiuni de apărare teritorială, ci de misiuni „uşoare“, precum cea din Libia: „Europa trebuie să facă mai mult. Nu vă puteţi baza pe Statele Unite pentru totdeauna… Ca să fiu direct, nu cred că, în 10 ani, NATO va mai putea desfăşura o operaţiune ca aceea din Libia. Iar după toate standardele, aceasta a fost o operaţiune redusă – doar o cincime din dimensiunile celei din Kosovo. Şi nimeni nu a considerat campania din Kosovo un război aerian major“, spunea în ianuarie 2012, Ivo Daalder, ambasadorul SUA la NATO.

Terapia prin smart defence

Pe acest fundal, la Chicago, statele membre NATO au adoptat un pachet cuprinzător care să permită Alianţei să-şi conserve o capacitate operaţională adecvată desfăşurarii meniului de misiuni asumat în documentele sale oficiale. Acest program terapeutic a fost reunit sub conceptul de umbrelă de „apărare inteligentă“ (smart defence), ideea de fond fiind aceea a achiziţiilor şi investiţiilor multinaţionale în capacităţi operaţionale considerate esenţiale, dar aflate într-o formă de proprietate colectivă. Unul dintre proiectele anunţate îşi propune să creeze stocuri multinaţionale de muniţie inteligentă; altul, un centru multinaţional pentru antrenarea piloţilor de elicoptere. Principiul stă şi la baza unor programe strategice ale NATO. Un exemplu îl reprezintă sistemul de supraveghere terestră (Alliance Ground Surveillance – AGS) ce ar urma să fie finanţat de 13 aliaţi, inclusiv România. Cele 5 drone (aparate fără pilot) vor oferi Alianţei o platformă de supraveghere, culegere de informaţii şi recunoaştere, altfel exact tipul de capabilitate care s-a dovedit crucială în timpul campaniei din Libia.

Şi proiectul scutului antirachetă – care tocmai a atins o capacitate operaţională interimară – stă sub semnul noii logici: Polonia, România, Turcia vor găzdui componente ale „pilonului american“ al scutului antibalistic; celelalte state europene vor avea o serie de contribuţii naţionale, sub formă de baterii de rachete Patriot şi radare dispuse pe platforme maritime care, în esenţă, vor forma coloana vertebrală a pilonului european al scutului; NATO, ca organizaţie, va pune la dispoziţie infrastructura de comandă şi control ce va conecta cei doi piloni într-un tot unitar.

Să fie o terapie de succes? De fiecare dată, în cazul NATO, optimismul trebuie atent temperat. De prea multe ori, în trecut, a înregistrat eşecuri exemplare, într-un timp când banii nu erau o problemă (Defence Capabilities Commitment – Washington 1999, Prague Capabilities Commitment – Praga 2002). Şi, culmea, lista capabilităţilor deficitare atunci, este aceeaşi cu cea de acum.

Necunoscute afgane

Cea de-a doua parte foarte importantă a summitului NATO s-a concentrat pe misiunea din Afganistan. Şi aici, ideea de fond rămâne transferul responsabilităţilor operaţionale dinspre coaliţia internaţională către trupele afgane. Se doreşte ca, la sfârşitul lui 2014, trupele afgane să fi preluat toate operaţiunile ISAF-ului. La acel moment, forţele NATO care încă se vor mai afla pe teritoriul afgan vor desfăşura misiuni de consiliere şi sprijin. Dar este acesta un calendar politicianist (fixat din considerente mai degrabă electorale) sau se pliază pe realităţile tactice de la firul ierbii? Va rezista toată arhitectura afgană de securitate încropită în ultimii 3 ani? Totul pare să se desfăşoare pe „repede înainte“.

Prioritatea este transferul cu orice preţ, uitându-se că, în realitate, campania adevărată nu a început acum 11 ani, ci spre sfârşitul lui 2009. Abia atunci mașinăria civilo-militară a coaliției a fost gata pentru a aplica metodologia contrainsurgeței la parametri de manual. În plus, cazuistica istorică arată un minimum de 10 ani pentru a plasa o campanie de contrainsurgență pe un traseu de succes (exemplul Columbiei). Sigur, progresul înregistrat din 2009 în Kandahar şi Helmand, nucleele teritoriale ale insurgenţei talibane, este de netăgăduit. Dar este şi sustenabil? În plus, există şi probleme de solvenţă. Umblă zvonul că deja au fost antrenaţi mult prea mulţi afgani pentru a li se putea asigura o bază de finanţare pe termen lung. Se vorbeşte de reducerea lor de la 352.000 (fără a mai socoti şi programele locale de autoapărare ale comunităţilor rurale) la 228.500. Şi chiar şi în acest caz va fi nevoie de 4 miliarde de dolari anual. Washingtonul ar putea asigura în jur de 2,5 miliarde de dolari, dar restul se aşteaptă să vină din partea europenilor. Oare este realist să ne aşteptăm ca o Europă care scârţâie ea însăşi din toate încheieturile să pompeze bani în Grecia Asiei de Sud? Și pentru cât timp va fi disponibil acest rezervor?

Octavian Manea

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s