Am rămas dator cu al doilea articol dedicat filmelor cu subiect politic din acest an care au fost nominalizate la Oscar. Anul acesta în competiția pentru premiile Academiei Americane de film au fost prezente o întreagă paletă de filme cu subiecte politice și istorice: Argo produs și regizat de Ben Affleck, Zero Dark Thirty regizat de Kathryn Bigelow și Lincoln produs și regizat de Steven Spielberg. Dintre toate aceste pelicule cea cu cea mai consistentă temă politică și istorică a fost Lincoln – un film dedicat luptelor politice care au dus la adoptarea celui de-Al Treisprezecelea Amendament al Constituției Statelor Unite ale Americii – baza legală pentru abolirea sclaviei. În acest articol nu voi comenta filmul, ci voi încerca să evoc personalitatea politică a lui Abraham Lincoln pornind de la portretul realizat în film și să evaluez semnificația sa politică.

Abraham Lincoln, omul și politicianul

With malice toward none, with charity for all, with firmness in the right as God gives us to see the right, let us strive on to finish the work we are in, to bind up the nation’s wounds, to care for him who shall have borne the battle and for his widow and his orphan, to do all which may achieve and cherish a just and lasting peace among ourselves and with all nations. (Second Inaugural Address)

În topurile realizate de politologii și sociologii americani privind percepția performanței politice a președinților americani Abraham Lincoln apare în general pe locul întâi înaintea lui George Washington, primul președinte al SUA și al lui Frederic Delano Roosevelt. Lucrul acesta se întâmplă atât în cazul sondajelor făcute printre specialiști, cât și în cazul celor realizate în rândul publicului larg. Explicația este destul de simplă dacă George Washington a câștigat pe câmpul de luptă independența SUA și a ghidat tânara republică în tumultuoșii primi ani ai existenței sale, iar FDR a condus America în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial și a Marii Crize, Abraham Lincoln a menținut unitatea SUA și a eliminat pata de pe stindardul acesteia – sclavia. Acestea realizări ale lui Honest Abe cu greu mai pot fi întrecute de un președinte american. Astăzi portretul său veghează asupra ocupantului Casei Albe în Biroul Oval, pentru a-i reaminti acestuia de povara funcției și a datoriei ce apasă asupra unui președinte al SUA.

Personalitatea lui Abraham Lincoln e cu totul extraordinară. Născut într-o familie de fermieri sărăci din Kentucky, care s-a mutat din cauza extinderii sclaviei și a unor dispute funciare în Indiana și pe urmă în statul Illinois, Abraham Lincoln a avut un parcurs sinuos în viață. Nu a beneficiat de o educație formală, fiind un autodidact, reușind să învețe pe apucate, citind foarte mult, și un lucru foarte important, a învățat din experiențele sale. Chiar și în aceste condiții precare a reușit să dobândească o educație solidă. De-a lungul vieții a avut o serie întreagă de profesii: a lucrat la ferma familiei, a fost țăpinar, pilot pe Mississippi, om de afaceri și în final avocat – prairie lawyer.

Munca manuală a fost benefică pentru tânărul Abe, modelându-i fizicul. La 1,93 m a fost cel mai înalt președinte din istoria SUA, cu statura sa impozantă, destul de neobișnuită pentru acele vremuri, dominându-și contemporanii. În ciuda aparentei sale constituții astenice și a unei structuri osoase particulare, Abraham Lincoln a fost un bărbat extrem de puternic din punct de vedere fizic, fapt recunoscut de contemporanii săi prin porecla care l-a însoțit până la preluarea mandatului de președinte – The Rail Splitter – țăpinarul sau despicătorul de bușteni. Adversarii politici au folosit această poreclă pentru a-l acuza de radicalism și pentru a-l denigra, subliniind originile sale modeste care nu-l recomandau la prima vedere pentru viața publică. Forța și statura sa însă ascundeau un om foarte blând și stoic, care nu avea accese de furie și care arareori ridica glasul la cineva.

Lincoln a făcut parte dintr-o generație de politicieni care s-a format la „umbra” părinților fondatori ai Republicii, care a preluat ștafetă de la acele personalități care au pus bazele SUA. Generația de politicieni care s-a născut după proclamarea independenței, căreia i-a lipsit experiența formativă a Războiului de Independență, s-a confruntat cu o serie de provocări aparte: extinderea către vest a Uniunii, până la Oceanul Pacific, colonizarea vestului – Manifest Destiny și problema sclaviei. Dintre toate aceste teme politice, cea mai importantă a fost sclavia sau mai curând eliminarea acesteia fără a distruge Federația.

Deși sclavia era deja pe cale de dispariție în Occident prin interzicerea comerțului cu sclavi trans-Atlantic în 1815 prin Tratatul de la Viena, în prima parte a secolului al XIX-lea în SUA aceasta a prosperat și s-a extins. Acest aspect s-a dovedit problematic pentru extinderea teritorială spre vest a SUA deoarece au apărut dispute între coloniștii care doreau interzicerea sclaviei în noile teritorii pentru a favoriza stabilirea fermierilor (free soil), în timp ce plantatorii din sud doreau includerea acestor noi state în Uniune ca teritorii unde sclavia putea fi extinsă și practicată. Fără extinderea sclaviei în noile state care erau incluse în Uniune, modelul economic și social al sudului nu putea prospera. Utilizarea sclavilor din punct de vedere al eficienței economice era dependentă de existența unor plantații vaste care să permită cultivarea extensivă a unor plante care oboseau foarte mult solul: bumbacul, cafeaua, tutunul, trestia de zahăr, orezul.

O serie întreagă de compromisuri politice între adepții sclaviei și aboliționiști au fost necesare pentru a evita conflictele politice divizive și o posibilă secesiune a sudului până la decizia Curții Supreme a SUA în speța Dred Scott v. Sandford din 1857, care a ridicat sclavia la rangul de instituție ce nu poate fi înlăturată prin acțiune legislativă: Northwestern Ordinance (1787), Missouri Compromise (1820), Wilmot Proviso(1846), Fugitive Slave Act (1850), Compromisul din 1850, Kansas-Nebraska Act (1854). Conflictele dintre aboliționiști și adepții sclaviei în anumite cazuri au căpătate de o turnură violentă în cazul admiterii în federație a statului Kansas la Uniune (Bleeding Kansas) ca „stat liber” și în cazul raidului aboliționistului John Brown asupra arsenalului de la Harpers Ferry în 1859.

În acest climat politic tensionat și sectar a debutat cariera politica a lui Abraham Lincoln. Acesta a activat mai întâi în cadrul Partidului Whig al lui Henry Clay, pe urmă în cadrul partidului Republican, de a cărei organizare în statul Illinois s-a ocupat. A fost ales în 1846 în Congres ca reprezentant al statului Illinois unde a rămas un singur mandat din cauza opoziției sale față de războiul cu Mexicul din 1848. Rămâne însă activ politic la nivel local și ajută la formarea organizației „locale” a Partidului Republican din Illinois. Încearcă să revină pe scena politică națională ca senator de Illinois, avându-l drept contracandidat pe democratul Stephen A. Douglas. Chiar dacă nu a câștigat cursa electorală, Lincoln a fost recunoscut pentru talentul său oratoric, dominându-și în cadrul dezbaterilor rivalul democrat, cunoscut pentru elocvența sa. Prestația sa din cadrul dezbaterilor cu Douglas precum și discursul de la Copper Union, conving leadership-ul republican de calitățile politice și intelectuale ale avocatului preeriei cu origini modeste și statură impozantă, punându-l pe lista scurtă a posibililor prezidențiabili.

Abraham Lincoln este nominalizat în mod neașteptat drept candidat al Partidului Republican reușind să câștige încrederea colegilor săi republicani în fața unor politicieni mult mai experimentați din rândurile partidului: William H. Seward, Salmon P. Chase și Edward Bates. Principalul său contracandidat în alegerile prezidențiale din 1860 a fost mai vechiul său rival Stephen A. Douglas.

Alegerile din 1860, cele mai sectare și mai polarizatoare scrutine din istoria SUA, au fost câștigate de Lincoln și de Republicani, dar au condus la secesiunea statelor din Sud, care au format Statele Confederate ale Americii (CSA). Natura polarizatoare a scrutinului a fost reflectată poate cel mai bine de două aspecte: strategia electorală a Republicanilor, care nu au candidat în Sud și de părăsirea Uniunii de către statele din Sud la puțin timp de la anunțarea rezultatelor oficiale. De aici încolo calea spre război era deschisă.

*

Steven Spielberg a reușit în pelicula sa surprindă aspectele personalității umane și politice a le lui Abraham Lincoln, iar Daniel Day-Lewis a reușit să se transforme pentru câteva ore în președintele american. Prestația actoricească a lui Lewis este atât de convingătoare încăt la finalul peliculei spectatorul aproape că numai face diferența dintre personalitatea politică și actorul care o interpretează. Pentru Daniel Day-Lewis rolul lui Lincoln a fost o încununare a unei cariere actoricești extraordinare, performanța sa fiind răsplătită cu un al treilea premiu Oscar pentru cel mai bun actor într-un rol principal. Cel mai dificil aspect al interpretării personajului Lincoln a fost vocea acestuia – Daniel Day-Lewis nu ar fi fost un Lincoln credibil dacă nu ar fi încercat să-i reproducă vocea, nu numai manierismele, având în vedere reputația de orator al președintelui american. Cum nu există înregistrări ale vocii lui Lincoln, Lewis s-a bazat pe descrierile contemporanilor și pe studiul modului în care vorbită și rostită engleza americană la mijlocul secolului al XIX-lea pentru a reuși să-l intrepreteze fidel pe Lincoln, fapt cea a necesitat un tur de forță intelectual extraordinar.

Lincoln era un excelent narator fiind cunoscut pentru snoavele și poveștile savuroase pe care le spunea apropiaților săi, audienței în timpul discursurilor pe care le-a susținut. Aceste povești erau deobicei experiențe personale din tinerețe sau de pe vremea când era avocat. Talentul narativ al lui Lincoln era dublat de un generos simț al umorului, aspect reflectat foarte bine de actorul Daniel Day-Lewis. Filmul prezintă cu acuratețe viața de familie a președintelui: relația distantă cu fiul său Robert, probleme psihice ale soției sale Mary Todd Lincoln agravate de decesul unuia dintre copii,Willie, precum și de relația apropiată a acestuia cu mezinul familiei, Tad Lincoln.

Președintele Lincoln vizita în mod regulat trupele, fiind iubit de acestea, și precum în film, vorbea cu soldații de rând, nu numai cu ofițerii lor. Popularitatea sa în rândul trupelor a fost mereu la cote înalte chiar și atunci când războiul mergea prost pentru Uniune. În timpul alegerilor din 1864 mai mult de 70 de procente din soldații unioniști au votat pentru Lincoln, împotriva contracanditului său, fostul comandant al armatei federale, George B. McClellan.

Activitatea politică a lui Abraham Lincoln și modul în care acesta practica politica a fost de asemenea prezentat cu acuratețe în film. Conform uzanțelor vremii acesta împărțea funcțiile din administrație suporterilor politici, și în ciuda rigorilor războiului, Lincoln primea în audiență în mod obișnuit petenți pentru slujbe în administrație sau pentru alte probleme. Acest obicei îi permitea să intre în contact direct cu suporterii săi și să afle de la aceștia informații despre cum mergeau lucrurile în țară. Deschiderea către oamenii de rând se datora muncii sale de activist politic whig, apoi republican în Illinois, necesare convingerii cetățenilor pentru a veni la vot sau pentru a sprijini partidul.

Un aspect important prezentat în film este gradul ridicat de toleranță pentru punctele de vedere diferite de al său și împăciutorismul președintelui Lincoln în raport cu rivalii reali sau închipuiți din cabinet. Acest aspect ilustrat de scena dialogului dintre președinte și liderul facțiunii radicale republicane, Thaddeus Stevens, magistral interpretat de Tommy Lee Jones, care totuși a beneficiat în această peliculă de o reprezentare truncheată. Contrastul dintre cele două personalități politice este extrem: Stevens este aboliționistul radical, plin de zel justițiar, care vrea să răzbune toate relele sistemului monstruos al sclaviei cât mai rapid posibil, trecând peste dorințele sau temerile albilor, în timp ce Lincoln este conștient de dificultățile emancipării și ale Reconstrucției (procesul prin care statele secesioniste vor fi reintegrate în Federație) fiind adeptul măsurilor graduale, a pașilor mici, pentru a asigura legitimitatea politică a acestor reforme și trăinicia lor. Fără o abordare moderată tot ce a fost câștigat prin sânge s-ar fi pierdut în câteva cicluri electorale, aceasta era metodă preferată de Lincoln.

Inteligența politica a lui Lincoln este reprezentată cel mai bine de modul în care a reușit să creeze un cabinet funcțional în primul mandat din rivalii săi politici din partidul republican, toți contracandidații săi la nominalizare primind poziții cheie în cabinetul său: William Seward – Secretar de Stat, Salmon P. Chase – Secretar al Trezeroriei, Edward Bates – procuror general al SUA. Cel mai mare rival al său în Partidul Republican, Seward a devenit in rival, confidentul de taină și prietenul lui Lincoln. Președintele a reușit să aibă un cabinet funcțional, câștigând loialitatea și respectul rivalilor săi din interiorul partidului.

A fost tolerant cu cei care îi contestau autoritatea sau îl atacau din interiorul propriului cabinet – a ignorat foarte multă vreme gafele și atacurile politice ale lui Salmon P. Chase – iar  Lincoln a fost extrem de tolerant cu ezitările, eșecurile și atitudinea sfidătoare a celui mai bun general nordist, până la venirea lui Ulysses S. Grant în fruntea Armatei Potomacului, George McClellan (cotat alături de Douglas MacArthur printre cei mai slabi generali din istoria americană).

Abilitatea sa politică în anii Războiului Civil a fost demonstrată prin menținerea sprijinului Partidului Republican pentru politicile sale în momentele dificile ale conflictului, știind să navigheze între facțiunile moderată și radical-aboliționistă ale partidului, dar mai ales de faptul că a reușit să-și convingă concetățenii că abordarea sa în problema războiului este cea corectă. Având în vedere contextul dificil în care a făcut acest lucru reflectă calitățile politice ale celui de-al saisprezecelea președinte american.

George VIŞAN