În februarie 1917 protestele violente izbucnite la Petrograd, pe atunci capitala Imperiului Țarist, au condus la înlăturarea definitivă a unui regim autocratic și la abdicarea țarului Nicolae al II-lea. Chiar dacă evenimentele de atunci purtau stindardul libertăților și al principiilor democratice urmările au fost nefaste, nu doar pentru o societate, ci pentru o întreagă lume.  Mult mai târziu, Revoluțiile din anul 1989, la rândul lor declanșate în numele libertății, au determinat înlăturarea totalitarismului în Europa Centrală și de Est și au deschis calea unor tranziții pașnice acolo unde negocierea a reprezentat elementul central al schimbării. În societățile conservatoare din punctul de vedere al mentalităților și al valorilor care au dorit schimbarea dintr-o singură lovitură, fără o asumare temeinică a trecutului, tranziția s-a dovedit a fi violentă și dominată de incertitudini.

În februarie 2014, ca urmare a escaladării situației conflictuale din inima Kievului, președintele ucrainian Victor Ianukovici este demis de către Rada Supremă. Suntem martorii unui eveniment care nu și-a consumat încă semnificațiile, iar scenariile privind finalitatea sunt complexe, însă o perspectivă istorică ne poate ajuta să înțelegem cât de ușor se poate trece de la o voință democratică la regimuri instabile. Cu alte cuvinte eforturile și sacrificiile umane produse în conjuncturi revoluționare nu sunt suficiente și de multe ori ele reprezintă o etapă fragilă în procesul reliefării unor schimbări concrete.

În prezent ceea ce lipsește cauzelor Euromaidanului și determină o serie de incertitudini pe termen lung este testul legitimității acțiunilor sale, legitimitate care nu se obține automat prin intermediul dimensiunii violențelor locale, a regretabilului număr de victime sau a solidarității internaționale. În contextul absenței unor calități reprezentative largi atribuite opoziției ucrainiene, dar și a manifestării unei contestări virulente îndreptată către regimul Ianukovici, elementul central menit să asigure o soluționare pașnică a situației este compromisul încheiat între părțile implicate.

În această logică a compromisului, reprezentanții statelor Uniunii Europene au conturat acordul privind soluționarea crizei ucrainiene semnat la Kiev de către președintele Ucrainei, de către reprezentantul Franței cel al Germaniei și cel al Poloniei dar și de către opoziția parlamentară. Acordul prevede o serie de elemente care limitează din punct de vedere democratic puterea președintelui: restabilirea regimului parlamentar, elaborarea unei reforme constituționale care să asigure echilibrul puterilor în stat, organizarea alegerilor prezidențiale până la sfârșitul anului și formarea unui guvern provizoriu de uniune națională. Nicio prevedere însă despre renunțarea lui Ianukovici la funcția de șef al statului. Pe de o parte s-a ținut cont de regiunile de sud și de sud est ale Ucrainei rusofone, fieful electoral al Partidului Regiunilor, controlat de către oligarhii lui Ianukovici, iar pe de altă parte pragmatismul poate fi explicat din perspectiva agreement-ului economic dintre U.E și Federația Rusă, un conflict generalizat în Ucraina fiind dăunător ambelor părți.

Consensul este sugerat și de atitudinea reținută a Bruxelles-ului  comparativ cu alte situații tensionate, când utilizarea forței împotriva cetățenilor a fost condamnată cu vehemență, așa cum s-a întâmplat de exemplu în cazul revoltelor din nordul Africii. Faptul că la câteva ore după semnarea acordului, parlamentul votează eliberarea Iuliei Timoșenko, destituirea neconstituțională a președintelui Ianukovici, desemnarea lui Aleksandr Turcinov, adjunctul lui Timoșenko, în funcția de președinte al parlamentului, devenind ulterior președinte interimar al statului până la organizarea alegerilor, ilustrează în ultimă instanță o încălcare a consensului.

Ucrainienii se află în situația ingrată de a nu avea alternative politice la regimul destituit, o situație prin care a trecut inclusiv România după anul 1989. Înlăturarea unui om, nu garantează stoparea continuității clasei politice oligarhice din Ucraina, din contră pare a favoriza o veritabilă reconversie a sa. De asemenea rocada la putere între oligarhi, nu asigură lipsa posibilității unor derapaje democratice viitoare în fața cărora cetățenii să fie nevoiți să răspundă în mod violent.  Lecțiile pe care istoria recentă sau îndepărtată le oferă sunt numeroase în ceea ce privește confiscarea cauzelor revoluționare și transformarea lor în regretabile socluri ale puterii.

George Forcoș