Doru Pop: Eșecul intelectualilor de a prelua controlul României este transparent astăzi 1

798434_10151362998747488_310181343_o

Mistificarea şi necunoaşterea în spaţiul public românesc (spaţiu de dezbatere, polemică, publicistic etc.) au ajuns intrumentele unor inşi care se auto-declară intelectuali? Ce este defapt un intelectual?

Mediatizarea excesivă, tabloidizarea sferei publice și superficializarea dialogului în spațiul public au dus și la transformarea imaginii în opinia publică despre rolul intelectualilor. E simptomatic faptul că un binecunoscut „intelectual media” a rostit la un moment dat o frază comică: pe mine să nu mă faci intelectual, eu sunt sociolog! Aceasta pentru că la noi s-a demonetizat ideea de intelectual, mai ales pe fondul superficializării studiilor universitare, al autosuficienței dialogului de idei și chiar al lipsei de resurse umane. De prea multe ori locul intelectualilor adevărați a fost luat de pseudo-intelectuali, de indivizi care doar proiectează iluzia pregătirii temeinice. De fapt în societatea noastră există o tradiție a mimării diverselor roluri sociale, iar intelectualii fac parte din această tradiție. Intelectualilii mioritici, încă de la începuturile modernității, când s-a produs „intelectualizarea forțată” a elitelor de la noi, au imitat ce vedeau în Occident. Dar, parcă astăzi mai mult ca oricând, pseudo-intelectualii mioritici s-au coagulat într-o clică de sfertodocți care au cotropit România pe toate palierele existenței sociale.

În fond, intelectualii nu sunt altceva decât capitalul de inteligență al unei națiuni, numai că inteligența ori deșteptăciunea nu sunt suficiente pentru a proba calitatea de intelectual. Chiar dacă, în sens tradițional un intelectual este specialistul într-un domeniu academic, nu sunt în niciun fel convins că trebuie să limităm această categorie la elitele profesionale, de multe ori un medic specialist, care are predispoziții spre lectură și cultură este preferabil unui comentator cu gura mare de la televizor, care nu a citit nicio carte în ultimul deceniu. Pe de altă parte, nici orice abolvent de facultate nu devine automat membru al comunității intelectualilor, prin faptul că a efectuat lecturile obligatorii. Și aici ajungem la ideea de intelectual public – vorbim despre acel tip de „profesionist al intelectului” care este capabil să participe la dialogul cu semenii săi într-o manieră coerentă și accesibilă.

Care este diferenţa dintre intelectual şi intelectual public având în vedere că titulatura de intelectual este conferită aprioric unui individ cu doctorat şi cu „ochelari” şi titulatura de intelectual public este lipită de orice profesor universitar care mai scrie şi el o „pastilă” la gazetă?

Russell Jacoby vorbea despre faptul că azi vedem „ultimii intelectuali”, respectiv despre declinul rolului oamenilor care problematizează în lumea de azi. Societățile mediatice în care trăim cultivă un alt tip de inteligență și un alt mod de exprimare a ideilor. Sunt preferate personalitățile histrionice, cei care știu să „dea din gură”, figurile de scandal care aduc rating.  Independența gândirii și refuzul înregimentării, gândirea divergentă și atitudinea critică imparțială sunt descurajate.

De aceea Posner, care descria mai multe „genuri” de intelectuali publici, prefera ideea de „evaluator critic”. Cu toate acestea, nu orice „expert” este și un expert critic, sau un specialist care știe să exprime public ideile sale, astfel încât, într-o societate de masă, idei care sunt uneori complexe, să poată fi „digerate” de un public larg. Prin urmare, spre deosebire de „criticii de serviciu” ai diverselor posturi de televiziune, aflați pe ștatele de plată ale oligarhilor, intelectualul critic este cel care se împotrivește diverselor derapaje morale sau ideatice ale grupului social din care face parte. Intelectualul public nu este totuna cu „intelectualii media”, care sunt constituiți din grupul de „inteligenți” care își dau cu părerea despre orice și oricând. Ei pot fi sociologi sau poeți, nu contează, important este că își doresc celebritatea mediatică mai mult decât orice și nu sunt interesați de dialog, cât de celebritate. Există și publicistul de cancan politic, fie el cu studii universitare ori premii literare – nici acesta nu poate fi văzut ca un intelectual public pentru că se complace în schimbul facil de replici la televizor, fără consistență, fără finalitate, fără altă miză decât popularitatea.

Prin urmare, accesibil nu înseamnă neapărat simplist, iar public nu presupune obligatoriu carențe de natură profesională. Între aceste limite putem descrie rolul intelectualui public.

Sunt modele de intelectuali publici romăni care pot fi reprezentativi pentru tânăra generaţie?

Categoriile de intelectuali care au fost (și sunt încă) modele pentru majoritatea românilor, pot fi împărțiți în două tabere. Pe de o parte sunt inteligenții care stau închiși în turnul de fildeș al lecturilor și instituțiilor fosilizate din care fac parte. Ei sunt mereu scârbiți de lumea din jur și consideră că e sub demnitatea lor să se implice în viața publică și sunt prea demni să intre „troaca” dialogului mulțimile ignorante. Chiar și atunci când o fac, discursul lor este aproape ininteligibil pentru publicul larg. Alții reprezintă inteligentsia implicată ideologic, oamenii de cultură și idei care reprezintă anumite idei politice, înguste din punctul de vedere al reprezentativității unui grup mai larg, care sunt membri de partid sau care servesc interesele unor politicieni. Nici unii, nici alții nu pot constitui un etalon.

Pentru mine modelul rămâne Adrian Marino. Profesorul Marino, care nu a primit niciodată o catedră în România postdecembristă, nu a fost „universitar”, a reprezentat o conștiință critică și un model academic de mare probitate publică și profesională. Marino a fost cel mai tradus teoretician de la noi și a reprezentat vârful cercetării în domeniul criticii ideilor literare, dar, în același timp, a rămas o conștiință lucidă și implicată în dialogul public. Deși a refuzat în mod constant să se înregimenteze, nu a fost niciodată neimplicat. Marino a fost o voce critică la adresa „establishmentului” cultural și a știut să își folosească cunoștințele academice în contextul discuțiilor politice de la începutul anilor ’90. Din păcate varianta liberalismului propusă de Marino a fost acoperită de gălăgia clicii dreptei conservatoare și de injuriile ofensatoare ale „boierimii minții”.

Dacă scrutăm societatea românească şi constatăm următoarele; absenţa reală a societăţii civile, construcţia strict pe verticală a partidelor, inexistenţa dreptului de recall, abandonul intelectualilor publici, de unde să începem reconstrucţia societăţii româneşti, arhitectura politico-culturală a Românie?

După 1989 România ar fi avut șansa unei „revoluții a intelectualilor”. Mircea Dinescu și Ion Caramitru erau la televiziune, Ana Blandiana sau Doina Cornea se găseau în mijlocul structurilor politice de la nivel central, existau variante remarcabile pentru aparița unei noi clase de politicieni, printre care se numărau oameni ca Nicolae Manolescu sau chiar Andrei Pleșu. Eșecul intelectualilor de a prelua controlul României post-decembriste – unde includ și eșecul lui Emil Constantinescu, să nu uităm, la vremea aceea Rectorul celei mai importante Universități din țară – este transparent astăzi. România este condusă de către o specie de pseudo-specialiști, de falși profesioniști, de pretinși lideri de opinie. De fapt reconstrucția despre care vorbim nu poate să se producă decât în momentul când ierarhia valorilor va fi reinstaurată în România. Fără o societate meritocratică, în care succesul și ascensiunea publică să fie asigurate numai de meritele personale autentice, nu putem vorbi despre un sistem democratic funcțional.

O intreabare uşor preţioasă doar foarte importantă şi pierdută de mult într-un sertar al dezbaterii publice „Care este relevanţă unui intelectual în dinamica câmpului ideatic al unei societăţi?”

Oamenii inteligenți ai unei țări ar trebui să formeze un „think-tank”, care să aducă pe piața liberă a dezbaterilor de idei diverse propuneri, pentru a găsi soluțiile cele mai bune la problemele cu care ne confruntăm ca societate. În mod imediat, problemele sunt de natură politică, pentru că trebuie luate decizii legate de administrarea grupului din care facem parte. Pe termen lung, însă, e mai importantă definirea și construirea unei identități distincte, a unor proiecte comune care dau calitatea unei națiuni. Aici, din păcate, românii nu reușesc să se mobilizeze – suntem, de prea multe ori, prinși în vremelnicia și meschinăria banalului imediat. Rolul intelectualilor publici este tocmai acela de a critica falsele valori și proiecte și de a propune mereu noi și noi teme de discuție pe agenda publică.

Posner evidenţia existenţa unei specii de intelectuali publici care sunt şi politicieni care au o contribuţie activă la dezbaterea politică. În România există acestă specie sau această specie este „compromisă” încă de la început?

Confuzia provine din faptul că există câțiva politicieni care sunt și universitari (în sensul că publică volume mai mult sau mai puțin relevante) și vedete de televiziune (în sensul că sunt chemați pe la diverse posturi pentru a-și exprima opiniile). Caracteristica intelectualului public este capacitatea de a aborda critic problemele politice, simultan cu transmiterea într-un limbaj inteligibil în cultura de masă – desigur că definiția largă a lui Posner oferea posibilitatea ca și politicienii să aparțină acestui dialog. Însă nu putem include automat politicienii deștepți din mass media în această categorie. Când politicienii sunt captivii intereselor de grup pe care le reprezintă și, chiar dacă vorbesc „pe înțelesul maselor”, nu sunt altceva decât transmițători de idei pentru concepțiile dominante, atunci își pierd calitatea despre care vorbim. Cred că mai importantă distincție este cea stabilită de Posner între relevanța publică și relevanța academică, respectiv corelația dintre ceea ce faci ca specialist și profesionist în domeniul tău și numărul de apariții televizate. Când un intelectual devine politician, acestea din urmă devin mai importante decât probitatea profesională.

În viitor (sau chiar astăzi) vom putea vorbi despre intelectuali publici virtuali (activi pe facebook, twitter, blog etc)?

Putem să descriem această categorie drept intelectualul public online și vorbim despre un grup care deja există. Din păcate cele mai multe astfel de exemple sunt date de intelectualii care s-au implicat în cazurile recente de activism, mai ales pentru campanii care susțin noile ideologii ale ecologismului. Însă faptul că noile media au permis o conștientizare și o dezbatere publică a unor opinii concurente ne oferă speranța că platformele și rețelele sociale vor deveni și în România locuri în care dialogul de idei va găsi noi tipuri de public.

Ce-şi doreşte cel mai mult intelectualul public Doru Pop pentru România?

Aș vrea o țară de o normalitate plictisitoare. Una în care televiziunile de scandal să nu aibă subiecte și în care ratingul emisiunilor primitive și vulgare să le scoată în afara grilelor de programe. Aș vrea o Românie a dialogului de idei și nu a înjurăturii ori a mitocăniei publice. Aș vrea o țară în care nu aș mai avea ce să critic.

*

Cine este Doru Pop?

Doru Pop a absolvit Facultatea de Litere din Cluj-Napoca (1994). În 2002 a obţinut masteratul în jurnalism şi comunicare la Universitatea Chapel Hill, Carolina de Nord.

În 2003 a obţinut doctoratul în filosofie, cu o teza despre filosofia culturii vizuale, la Universitatea „Babeş-Bolyai”. A fost bursier Fulbright junior (1995-1996), Ron Brown 2000-2002) şi Fulbright Senior (2012-2013). A predat un curs despre filmul românesc la Bard College, New York (2012).

A predat la diferite universităţi europene precum ELTE (Ungaria), Hochschule Mittweida (Germania), Tampere University (Finlanda), Milano-Bicocca (Italia). A publicat volume de studii şi eseuri: Alegerile naibii. Fals tratat despre metehnele imaginarului politic autohton (2007), Ochiul şi corpul. Modern şi postmodern în filosofia culturii vizuale (2005), 911. Ziua în care a murit democraţia (2003), Mass media şi democraţia (Polirom, 2001), Mass media şi politică (2000), Obsesii sociale (1998). A publicat un român: O telenovelă socialistă (2013) şi un volum de povestiri pentru copii: Poveştile bunicuţei Nana (2003).  A tradus Giovanni Sartori, Teoria democraţiei reinterpretată (Polirom, 1999). A publicat manualele Introducere în teoria mass media (1999) şi Introducere în relaţiile publice (2000).

A colaborat la mai multe volume colective. Scrie comentarii politice, cronică literară şi eseu pentru o serie de reviste literare româneşti precum Apostrof, Steaua, Observator cultural, Dilema veche etc.

Alexandru Filimon

Anunțuri

One comment

  1. Pingback: Doru Pop: Eșecul intelectualilor de a prelua controlul României este transparent astăzi | ZeteticGroup

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s