Un atribut fundamental al oricărui stat este să se asigure că pe teritoriul său legile elaborate de legislativ sunt aplicate. Aplicarea legilor și înfăptuirea justiției sunt caracteristice oricărei forme de stat, indiferent că vorbim de orașe-stat antice, imperii antice, state medievale descentralizate, orașe-state europene, imperii multinaționale sau statul națiune modern din zilele noastre. Sabia reprezentată pe scutul heraldic al unui stat nu reprezintă doar autoritatea de a încheia pace sau de a declara război, este simbolul înfăptuirii justiției. Justiția pune în balanță, statul pune în executare.

Când Max Weber a definit statul ca o entitate politică ce deține monopolul utilizării forței în mod legitim asupra unui teritoriu dat, sociologul german recunoștea ca aplicarea legii, prin constrângere și forță, reprezintă atributul fundamental al unui stat. Relația dintre justiție și stat este deci intrinsecă. Dacă nu ar fi existat nevoia de a aplica justiția în interiorul unei comunități probabil că statul nu ar fi  apărut, iar omenirea și-ar fi conservat în prezent o organizare politică de tip tribal, specifică entităților politice pre-statale.

Thomas Hobbes în Leviathan arată că oamenii au abandonat starea de natură, descrisă ca fiind un război al fiecăruia împotriva fiecăruia, unde viața de zi cu zi este „neplăcută, brutală și scurtă” pentru a întemeia statele care să asigure predictibilitate și echitate. Într-un stat (commonwealth, o traducere literală a conceptului latin de respublica) prerogativa forței aparține Leviathan-ului, care o exercită într-un mod predictibil și echitabil, spre bunăstarea întregii comunități.

Din cele de mai sus rezultă că legile nu se aplică singure sau automat, ci la aplicarea lor trebuie să vegheze statul, iar aplicare legilor presupune întotdeaună un grad de constrângere și/sau utilizarea forței. Asupra acestui ultim aspect trebuie spus că utilizarea legitimă a forței de către stat și agenții acestuia trebuie realiză într-un mod predictibil și echitabil, pentru a elimina arbitrariul, și care în același timp să fie proporțional cu modul în care legea a fost încălcată. Orice abatere de la aceste principii pune în discuție legitimitatea modului în care statul și agenții săi acționează.

După acest lung excurs teoretic este cazul să aruncăm o privire asupra realității românești la finalul penultimei săptămâni de campanie. Această penultimă săptămână a fost dominată de tema justiției, într-un mod de-a dreptul neașteptat, în ciuda faptului că principalii candidați au evitat să o ducă. Tema justiției a fost amorsată de ancheta în cazul retrocedării inițiate de DNA în dosarul retrocedării ilegale a domeniului Ghika-Comănești, orchestrată de așa-zisa „eminența cenușie” a PSD, Viorel Hrebenciuc. Investigația a revelat existența unei rețele infracționale extinse, care își folosea influența politică pentru a submina instituțiile și autoritatea statului, cu scopul de a obține, în mod ilegal, 43.000 de hectare de pădure.

Speța în sine nu este importantă nici pentru modul în care suspecții operau, nici pentru scopul urmărit. Spolierea statului prin intermediul influenței politice face parte din rutina politicii în România, e de ajuns să ne aminitim de afacerea Bancorex pentru a înțelege acest lucru. Ceea ce este important în această speță este modul în care politica este făcută în România și cum membri elitei politice își văd rolul în raport cu statul și societatea.

Câteva citate relevante:

HREBENCIUC VIOREL: Şi mai e legea 78. Boss, legea 78/2000, că aici aceeaşi chestie spune. Aia e lege făcută de Stoica în 2000, atunci am aprobat-o ca tâmpiţii. Până acum câţiva ani lumea nu băga în seamă, nici procurorii nu se uitau la ea. Năstase a fost prima victimă a acestei legi. E un articol 13 care spune aşa: influenţarea în calitate de şef- nu şef…

ŞOVA DAN: Aşa l-au băgat şi pe Liviu cu referendumul.

HREBENCIUC VIOREL: Exact. Şi atunci, boss, ăsta este un articol doborâtor: orice telefon care îl dăm – că eu am zis asta în Biroul Permanent şi Mediafax a preluat-o anul trecut, înţelegi? Am zis, domne, pe această lege, Dane, orice telefon îl dai, este influenţare. Dacă eu sun pentru un primar din colegiul, noi trebuie să lămurim ce facem ca parlamentari, care e rolul nostru. Eu, dacă mă bat pentru un primar să îi dau bani la drum – că pe urmă mă văd oamenii acolo, nu? Mă iau de guler că nu rezolv cu drumul. E, în momentul acela e influenţare!

HREBENCIUC VIOREL: …Acum îţi spun cinstit, cu toată chestiunea, va trebui să facem într-un fel cu amnistia. Uite şi tu, mă că…

ŞOVA DAN: Amnistie şi graţiere obligatoriu!

HREBENCIUC VIOREL: Pe cuvânt îţi spun, Dane, şi tu să le spui la partid asta.

ŞOVA DAN: Şi ştiţi ce trebuie făcut, domnul preşedinte – trebuie să, nu o să putem să abrogăm abuzul în serviciu, dar…

Din acest dialog rezultă următoarele:

• În rândul elitei politice dâmbovițene există o cultură a impunități în raport cu legea.
• Elita politică românească nu operează cu o definiție a interesului public. Sau mai curând definiția interesului public pe care o utilizează elita politică este radical diferită de cea a cetățeanului.
• A face politică în România presupune, de la un anumit nivel, subminarea autorității legitime a statului, în momentul în care interesele de partid/personale/de grup sunt amenințate. Subminarea poate veni chiar din interiorul unei instituții fundamentale a democrației, Parlamentul, care poate ajunge relativ ușor o unealtă în mâna unei majorități hotărâte să schimbe regulile jocului în timpul acestuia.
• Politicienii au început să se teamă de justiție, ceea ce reprezintă un aspect pozitiv. E o dovadă că reformele din ultimii 10 ani din justiție funcționează.
• Justiția rămâne în continuare vulnerabilă la intervenția politicului și independența acesteia este pusă sub semnul întrebării.
• În România între principalele puteri nu există cooperare de bună-credință. Atât executivul cât și legislativul caută să împiedice activitatea justiției. Executivul prin presiuni publice directe, cum a fost cazul anchetei Lukoil sau al dosarului referendumului, în care este implicat vicepremierul Liviu Dragnea încearcă să delegitimeze acțiunile procurorilor.
• Parlamentul, prin activitățile Comisiilor Juridice, se substituie curților de justiție, iar imunitatea parlamentară este utilizată pentru pentru a bloca investigațiile împotriva membrilor legislativului.
• Se poate deduce, luând în considerare alți factori și alte evoluții, că în momentul de față „contractul social” dintre elita politică românească și cetățeni e următorul: „În schimbul privilegiului de a fi guvernați, politicienii au acces preferențial la resursele publice fără teamă de repercursiuni.” Corolarul acestui „contract social” este că: „Indiferent de alternanța la putere, datele contractului rămân nechimbate.” Sau mai plastic: „se fură cu rândul.” Acest contract social este în prezent amenințat de investigațiile în domeniul marii corupții. Deși el se clatină, nu există în momentul de față nicio garanție că acest „contract social” va fi în schimbat.

Analiza ar fi incompletă dacă responsabilitatea pentru subminarea instituțiilor statului și abilitatea acestuia de a împărți dreptatea ar reveni doar elitei politice. Campaniile de presă susținute împotriva justiției și a investigațiilor anticorupție au avut drept efect împiedicarea apariției unui consens la nivelul societății privind utilitatea combaterii acesteia. Campania de denigrare a judecătorilor și procurorilor care au investigat privatizarea Institutului de Cercetări Agricole („dosarul Telepatia”) este ilustrativă în acest sens. Mai grav s-a răspândit ideea că justiția se face în mod selectiv. Acest comportament al presei se datorează în cea mai mare parte trusturilor de presă deținute de politicieni (Dan Voiculescu) sau de persoane interesate de a avea acces preferențial la resursele publice (Sorin Ovidiu Vântu).

O contribuție care nu poate fi neglijată le delegitimarea combaterii corupției, și în subsidiar a încercării instituțiilor statului de a aplica legea a venit și din partea unor intelectuali publici. Astfel Vasile Ernu încearcă să arate că în societatea românească și în altele similare, campaniile de eradicare a corupției ar avea un impact negativ mai mare, decât fenomenul sine, și sunt ineficiente în lipsa unui proiect politic care să suplinească funcțiile corupției:

Mita pentru noi este unul dintre cei mai importanţi lianţi sociali, de aceea ea nu poate fi eradicată, iar încercarea de stopare directă a acestui fenomen poate avea efecte perverse foarte mari. Sînt cazuri în istorie în care lichidarea mitei şi a diverselor forme a ceea ce numim convenţional corupţie au dus la lupte de stradă si chiar la războaie civile. Repet: reformele care vor să stopeze direct şi brusc corupţia trebuiesc studiate cu atenţie şi e bine de văzut în ce măsură modifică formele ei de manifestare. Una dintre cele mai mari prostii care se predică şi se încearcă în spaţiul postcomunist este dorinţa de eradicare a mitei în forma cea mai directă şi brută. Mita, corupţia nu poate fi eradicată decît în măsura în care se poate construi un proiect politic care să schimbe fundamental structurile şi grupurile sociale. Astfel de proiecte, din păcate, nu se pot face pe termen scurt şi nici măcar mediu.

Vasile Ernu scapă din vedere că funcțiile și relațiile sociale îndeplinite de mită/corupție într-o societate post-comunistă pot fi înlocuite cu succes de valorile statului de drept și ale democrației liberale. Corupția și efectele sale adverse asupra statului impiedică această tranziție însă.

Un alt tip de argument împotriva luptei anticorupție, sau mai curând sofism, este că acțiunile de combatere a corupției, ar spori influența „instituțiilor de forță”, a procurorilor, poliției și serviciilor secrete și ar avea drept consecință apariția unui „stat justițiar”. Având în vedere rolul statului în realizarea actului de justiție, acest  „argument” reprezintă un nonsens periculos.

Încrederea sporită a cetățenilor în „instituțiile de forță” (DNA, servicii de informații), în raport cu încredere scăzută acordată parlamentului sau partidelor partidelor politice este considerată ca fiind un trend periculos, ce ar afecta consolidarea democratică. Cei care deplâng sporirea încrederii cetățenilor în  „instituțiile de forță” uită că modul în care parlamentul funcționează, precum și conduita partidelor politice și a politicienilor față de cetățeni și de alte instituții ale statului au dus la o percepție publică dezastruoasă a instituțiilor cheie ale unei democrații consolidate.

Consolidarea democrației și buna guvernare în România nu pot fi înfăptuite fără consolidarea statului și aplicarea autorității acestuia în domeniile. Combaterea corupției, consolidarea statului de drept, consolidarea autorității statului și independența justiției sunt în momentul de față fundamentale pentru consolidarea democrației în România. Corupția generalizată, absența statului de drept și arbitrariul potentaților locali ar putea duce România pe un drum similar cu cel al vecinului de la nord-est, Ucraina. Subminarea autorității statului cuplată cu instituții democratice care funcționează defectuos pot deschide ușa unei agresiuni externe.

George VIŞAN