În primul an de facultate, la „primul curs” (Introduction to Political Science) dl Boari (?) m-a asigurat pe mine și pe colegii mei că euro este o moneda destinata eșecului, că numai bucureștenii o folosesc ca monedă de referință dintr-un soi de snobism de capitală, dar că și acest snobism va trece. De atunci și până acum profeții finalului UE nu au lipsit niciodată.

Și niciodată profeții nu au părut mai justificați ca în ultimii ani. La debutul crizei 5 țări din EU15 au fost apărut a fi nepregătite (celebrele PIIGS). Două țari est-europene (România și Lituania) au aplicat programe majore de austeritate pentru a nu ajunge în aceeași situație. Nevoia unui răspuns unitar a fost blocată de guvernul german, care, la rândul său era blocat de banca centrală. Regulile care îi dădeau această putere băncii centrale avuseseră sens în contextul postbelic dar, în contextul integrării europene, ni se par mai degrabă arhaice.

Apoi a urmat criza din Ucraina, în timpul căreia am observat cu tristețe răspunsurile incoerente ale UE. Nu există sprijin logistic/militar semnificativ către un vecin agresat ci doar sancțiuni asumate destul de anemic de politicienii Europei.

În sfârșit, trăim un (prim) vârf al crizei refugiaților. UE este criticată simultan de cei ce vor o mai mare deschidere și de cei ce vor închiderea granițelor. Și, într-un fel, toată lumea are dreptate deoarece Uniunea nu are un plan.

Și totuși…

Zona euro nu a făcut implozie. Dna Merkel a plâns într-un summit și a blocat o posibilă soluție financiară (nu intru aici în detalii) dar alte soluții au fost găsite, la fel de dubioase din punctul de vedere al Germaniei. De această dată s-a închis un ochi. Mario Draghi a făcut celebra declarație conform căreia se va face (orice) este nevoie pentru a salva euro. Și din PIIGS a rămas doar Grecia (și micuțul Cipru, dar hai să nu intrăm în detalii excesive). Grecia a intrat de facto în incapacitate de plată dar este în curs de a-și rezolva problemele de finanțare. Spun în curs deoarece haircut-ul cerut de FMI încă nu s-a materializat și nici soluțiile alternative nu sunt clare.

În cazul Ucrainei succesul sau eșecul depind de punctul de referință. Suveranitatea Ucrainei nu a putu fi asigurată. Dar, totuși, sancțiunile au avut efect. Rezistența Ucrainei a avut efect. Scăderea prețului petrolului are și ea un efect. Astăzi Rusia, marele pericol de la Răsărit a putut anexa direct sau indirect doar echivalentul a câteva județe .

În privința refugiaților Germania a semnalat că este dispusă să primească 800.000 de refugiați, poate chiar un milion, cerând restului Europei să se alăture.

Am văzut deci că zvonurile privind moartea Europei sunt mult exagerate și că de fapt problemele Uniuni își găsesc soluții. Nu neapărat optime, dar soluții. Merită să ne întrebăm… cine sunt bravii europeni care vin cu aceste soluții.

Cine ține Europa în viață?

Europa Națiunilor, adică acel sistem în care sacrele egoisme naționale se întrunesc în Consiliul European și ajung la un soi de consens pe care îl predau instituțiilor spre aplicare a fost în mare parte ineficient. Reținem rezolvarea preliminară a apartenenței Greciei la euro, adică poate cea mai controversată decizie. Dar această Europă a avut un rol mai degrabă ambiguu în celelalte aspecte ale crizei financiare, un rol ultra-mediocru în relație cu Rusia și un rol de simplu donator de valută în criza refugiaților.

Europa de la Bruxelles, adică sistemul în care problemele Europei se rezolvă folosind instituții și reguli deja agreate prin tratate o duce doar puțin mai bine. Am vorbit deja de rolul BCE. Merită vorbit și de rolul Comisiei în reducerea dependenței față de gazul rusesc, culminând cu investigarea Gazprom.

Parlamentul European… a reușit să afirme capacitatea sa de a determina șeful Comisiei și cam atât.

Națiunile Europei, în schimb, au fost destul de active. Țările din est au continuat să coopereze cu SUA în implementarea scutului anti-rachetă. Acordurile de la Minsk (dacă le considerăm parte a soluției) au fost mediate de țări ale Uniunii.

Mai interesant este rolul națiunilor în criza refugiaților. Anunțul Germaniei este de lăudat mai mult prin curajul de a spune lucrurilor pe nume. Dar, în fapt, decizia a fost luată în afara țării. Ea a aparținut succesiv națiunilor de pe traseul refugiaților (Grecia, Macedonia, Serbia, Ungaria, Austria) care, succesiv, au deschis granițele (la intrare sau doar la ieșire), permițând refugiaților să ajungă acolo unde doresc (Germania, Franța, Calais în așteptare spre Marea Britanie).

Popoarele Europei (adică opiniile publice) au jucat și ele un rol.

Poate mai puțin în criza financiară (cu excepția ciprioților). Dar au jucat un rol major, și insuficient recunoscut, în criza ucrainiană. La începutul conflictului au existat multiple semnale că politicieni de vârf la nivel național și nu numai ar dori o încheiere rapidă a sancțiunilor, care să asigure „liniște” pentru politica și economia Europei. În cuvintele lui Chamberlain „peace with onor”. Dar după scandalul Malaysia Airlines, cele două concepte au devenit incompatibile.

Mulți politicieni, poate, ar fi dorit în continuare să îl urmeze pe acela care ar fi deschis drumul dezghețului economic. Dar nici unul (din cei care contează) nu a mai vrut să fie el primul. Pe măsură ce credibilitatea lui Putin și a Rusiei scad șansele putiniștilor devin tot mai slabe.

În sfârșit, după imaginile cu copii morți aruncați pe plajă de valuri, este plauzibilă o implicare mai adâncă a opiniilor publice în favoarea găsirii unei soluții funcționale pentru refugiați.

De ce, și cum, nu moare odată Uniunea Europeană

Uniunea descrisă în acest articol nu este un concert al națiunilor, popoarelor, un răspuns coordonat sau o federație integrată așa cum sperau eurooptimiștii. Dar nu este nici o cacofonie, așa cum insistă să ne convingă euroscepticii. Există două fire roșii împletite.

Într-un articol The Economist „Charlemagne” deplânge vechile „glorious days of fudge” ale Europei. Nu pot traduce această expresie decât ca „glorioasele zile ale mânărelii”. Într-un anume sens, Uniunea este fondată pe mânărie și improvizație. Să fie bine să nu fie rău. Oamenii normali la cap atunci când vor pace fac un tratat de pace. Oamenii normali și cu viziune normală fac un Consiliu de Securitate al ONU. Îți trebuie o filosofie cu adevărat bizară ca să construiești o „Comunitate a cărbunelui și oțelului”. Mai toate tratele și instituțiile care urmează cuprind a doză de mânărie, de improvizație, de atingere oblică a scopurilor, de disipare bizară a puterii. În acest sens, dacă instituțiile s-au comportat mediocru, dacă Uniunea nu a fost pregătită pentru crizele succesive înfruntate, spiritul de improvizație a prevalat. Acesta este primul fir roșu.

Nu vă oripilați prea tare. Există mânăreli înguste, de zi cu zi, și există mânăreli istorice, „luminate” ca să zic așa. Uniunea Europeană, ca și dubla alegere a lui Cuza, intră în a doua categorie.

Dar cum putem ști că această improvizație ne poate duce spre un bine comun și nu se dizolvă în haos. Răspunsul este identitatea europeană. Țările frustrate de UE, precum Grecia sau Ungaria nu se încumetă, totuși, să riște separarea. Țările net donatoare sau cele interesate de continuarea comerțului cu Rusia ezită să abuzeze de poziția lor de putere. Poate că identitatea comună nu este teribil de puternică, dar este tot ce avem. După atâția ani, Uniunea este singurul mod în care mai putem gândi structura politică a continentului. Astfel, cel mai adesea mânăreala se face în cadrul Uniunii (poate chiar în favoarea ei) și nu împotrivă. Acesta este al doilea fir roșu.

Andrei Tiut