Ce poate însemna decizia președintelui Klaus Iohannis de a o revoca din funcție pe  Laura Codruța Kovesi?

• Sfârșitul luptei active și agresive împotriva corupției. Aici trebuie reamintită atitudinea ambivalentă a președintelui Iohannis față de combaterea acestui fenomen. La prima ședință a CSM la care a participat în calitate de șef de stat, Iohannis s-a plâns de telejustiție și de așa zisul „spectacol al cătușelor”. Apoi când a fost vorba de recuperarea prejudiciului din dosarul ICA, în care a fost condamnat patronul de media Dan Voiculescu, Iohannis a invocat protejarea libertății presei în dauna aplicării legii. Președintelui i-a luat ceva timp până să înțeleagă adevărata miză a combaterii corupției – poate chiar prea târziu.

• Acceptarea ciuntirii puterilor președintelui (aproape) fără luptă. Dacă asaltul asupra acestora venit din parlament mai putea fi stopat sau amânat, decizia Curții Constituționale nu prea lăsă loc de manevră și interpretare. Practic, în ciuda caracterului semiprezidențial al republicii, ne îndreptăm spre un regim politic parlamentar. Gravitatea acestei consecințe nu poate fi trecută cu vederea ușor.

• Subordonarea procurorilor puterii executive. Ministrul Justiției devine peste noapte mai important decât președintele și decât Consiliul Superior al Magistraturii.

• Oficializarea impunității elitei politice în raport cu societatea când este vorba de accesul la resursele publice. Elita politică poate acum „fura cu legea în mână”, fără teama de a fi deranjată de organele legii. Decizia CCR pe speța Kovesi, coroborată cu amendarea Codului Penal și a Codului de procedură penală, precum și de adoptarea altor legi, fac aproape imposibilă depistarea și pedepsirea corupției.

• Distrugerea ideii de serviciu public, pe termen lung, în slujba cetățeanului și a statului. Aceasta este o consecință foarte gravă a deciziei Curții Constituționale. Practic înaltul funcționar care își va face datoria în mod corect, cu dedicație și respectând legea, va putea fi pus oricând la zid de puterea politică.

Ce înseamnă pentru politica românească revocarea din funcție a Laurei Codruța Kovesi?

• Accentuare percepției de neputință a președintelui Iohannis. Începând cu 2016, președintele Iohannis a fost mereu cu o mutare în urma actualei puteri și a lui Liviu Dragnea.

• Strategia fabiană a președintelui Iohannis pentru contracararea asaltului asupra justiției pare să dea greș. Nu neapărat pentru că abordarea ar fi fost greșită din start – Iohannis este în opoziție din 2016 și coabitează cu o putere ostilă, doar că președintele a avut puține mijloace și pârghii, pentru a lupta eficient. Opoziția din parlament e slabă, vulnerabilă și încă îi lipsește direcția, în ciuda unor acțiuni spectaculoase și agresive (USR). PNL, partidul care l-a sprijinit pe Iohannis în 2014, rămâne în continuare divizat, iar o parte din liderii săi colaborează cu PSD-ALDE și acceptă agendă politică a acestora. Temporizarea poate amâna un rezultat, nu poate însă câștiga „războiul” fără acțiuni îndrăznețe și asimetrice care să dezechilibreze adversarul. Nu știm cum și-a definit Iohannis condițiile „victoriei” în cadrul coabitării: fie răsturnarea coaliției PSD-ALDE ca urmarea a politicilor dezastruoase pe care le promovează până la alegerile prezidențiale din 2019, fie supraviețuirea ca factor decisiv în politică pentru a obține al doilea mandat. Chiar și dacă președintele Iohannis ar obține un nou mandat în 2019 va mai trece un an până la alegerile generale din 2020.

• Președintele nu a reușit să controlează agenda publică fapt ce creează percepția unui lider politic distant, neimplicat și reactiv. Stilul politic al președintelui Iohannis este unul atent studiat și construit în antiteză cu cel al fostului președinte Traian Băsescu. Iohannis nu provoacă scandaluri politice și nu generează crize care să-i permite să dea „tonul” vieții politicii – lasă această inițiativă puterii în speranța că aceasta se va auto-delegitima, dar făcând asta trece drept pasiv. Palatul Cotroceni este cvasi-absent din dezbaterile publice. Adversarii președintelui reușesc să controleze agenda publică, cu largul concurs al unei medii aservite și neprofesioniste.

• Abordarea rațional–instituțională a politicii propusă de Iohannis este riscantă și poate eșua. Acesta este până la urmă stilul politic al lui Iohannis, însă acesta se potrivește numai într-o democrație consolidată – ceea ce România nu este în prezent. Președintele Iohannis a încercat să folosească instituțiile pentru a contracara agenda toxică a PSD-ALDE, mizând foarte mult pe persuasiune morală, proceduri și o anumită reziliență intrinsecă a acestora. O slăbiciune evidentă a abordării președintelui este absența unor alianțe socio-politice vizibile care să-i confere soliditate poziției sale. Liviu Dragnea a răspuns prin capturarea unor instituții cheie sau tentative de a captura asemenea instituții, precum și loializarea și cartelizarea pe scară largă a unor grupuri care joacă un rol important în gestionarea de zi cu zi a administrării statului.

• Sporirea lehamitei, a defetismului și încurajarea neparticipării politice a cetățenilor. În iarna lui 2017 mai mult de un milion de români din toate colțurile țării au ieșit în strada pentru a apăra justiția de ingerința politicului. Nicio forță politică nu a depus un efort pentru a mobiliza politic pe cei care din 31 ianuarie 2017 tot protestează și militează pentru independența justiției de ingerințele partizane. E drept că nici protestarii nu s-au organizat într-o mișcare politică – acest fapt se explică prin cultura politică slab dezvoltată a românilor. Până la urmă cine îi reprezintă pe cei care își doresc o justiție independentă și funcțională, dacă nu președintele? Apoi nu trebuie subestimat valoarea de simbol al Laurei Codruța Kovesi – majoritatea românilor văd în această procuroare un model moral – comparabil ca anvergură (dar păstrând totuși proporțiile) cu cei doi judecători de instrucție italieni, Giovanni Falcone și Paolo Borsellino, asasinați de către mafia siciliană la începutul anilor 90. Decizia CCR și revocarea acesteia de către președinte reprezintă deci un moment de inflexiune pentru societate, care poate genera un clivaj politic major. Există un risc foarte real ca în 2019 și în 2020 fenomenul absenteismului să ia proporții, unii români preferând „să voteze cu pașaportul” decât să participe la scrutin.

• Democrația românească riscă să-și accelereze declinul din cauza asaltului asupra justiției și a impunității elitelor politice. Practic România va opera atât fără o justiție funcțională, cât și fără un concept de dreptate socială. Puterea politică se va concentra din ce în ce mai mult în mâinile unui număr foarte mic de grupuri și indivizi.

Ce ar fi trebuit să facă președintele Iohannis, in extremis, pentru a nu o revoca din funcție pe Laura Codruța Kovesi și pentru a-și conserva puterile?

• Să nu aplice hotărârea Curții Constituționale. Președintele astfel își proteja atribuțiile și testa amenințările cu suspendarea al coaliției PSD-ALDE. Revocând a demonstrat că se teme de o eventuală suspendare, fapt ce sporește potențialul de șantaj al puterii și al lui Liviu Dragnea. Aparent însă președintele nu a vrut să dea impresia că România este instabilă politic înainte de preluarea președinției Consiliului UE în 2019. Din contră, România este într-o criză politică generată de lupta pentru controlul justiției încă din 2012!

• O eventuală suspendare i-ar fi permis președintelui să transfere responsabilitatea revocării coaliției PSD-ALDE, să devină proprietarii politici ai consecințelor unei astfel de decizii și să-i asigure practic al doilea mandat. Am mai văzut „filmul” acesta în 2007 și în 2012. De fiecare dată procedura suspendării a fost dezastruoasă pentru inițiatorii ei. Suspendarea președintelui era un bluff.

Președintele Iohannis se află în cel mai periculos moment al mandatului. Niciunul din președinții României, nu a lăsat instituția mai slabă decât a preluat-o la finalul vreunui mandat. Deși recenta intervenție a Comisiei de la Veneția pare să-i valideze decizia de revocare a Laurei Codruța Kovesi (dacă președintele acceptă să aplice o decizie mai mult decât controversată a CCR, puterea este forțată astfel să accepte obiecțiile societății și opoziției în raport cu agenda sa pe justiție), președintele riscă să pară că s-a pripit.

*

Textul constituțional este unul eminamente politic și mai puțin juridic. Constituția este un text viu realizat pentru viitor care poate fi amendat sau rescris atunci când acesta nu mai este în concordanță cu circumstanțele politice sau cu aspirațiile națiunii politice.

Președinte României este șeful statului – este ceea ce rezultă parcurgând actuala constituție, nu este o ficțiune creată de judecătorii CCR. Ca atare el are o responsabilitate majoră în ceea ce privește funcționarea instituțiilor și a echilibrelor între puteri. Este ales direct de cetățeni și are propria sa sferă de atribuții, iar legitimitatea sa este separată de cea a parlamentului. Atribuțiile președintelui și puterile sale sunt de substanță și reale. Din cauza votului popular acesta nu este nici primul slujbaș al țării sau primul notar al acesteia. El este garantul ultim al respectării constituției și al aplicării acesteia, așa cum este ea. Sau cum ar zice americanii „the buck stops with the president.”  Președintele nu poate fi executantul pasiv al sentințelor Curții Constituționale – nu este primul executor juridic al țării – și cu atât mai puțin „secretarul” unui ministru din guvern.

Speța „Kovesi” este un exemplu clasic de acțiune politică cu rea credință din partea unei puteri a statului (guvernul prin intermediul ministrului Justiției) și depășirea a atribuțiilor constituționale (CCR). Rechizitoriul lui Tudorel Toader împotriva Laurei Codruța Kovesi este o înșiruire bine ticluită de falsuri și calomnii, fapt amplu demonstrat de avizul negativ dat de CSM.

Cererea ministrului Justiției Tudorel Toader de a constata existența unui conflict juridic de natură constituțională între președinte și executiv trebuia respinsă de către Curtea Constituțională. Aici nu era cale de întors. Toată jurisprudența CCR, la care a contribuit în mod direct și Tudorel Toader în calitate de judecător al Curții, sugera că sesizarea curții era inadmisibilă. Pe cale de consecință rezultă că CCR și-a depășită în mod vădit atribuții când a constatat existența unui conflict juridic de natură constituțională.

Cum ar fi trebui să acționeze președintele? Pornind de la principiul separației și al echilibrului puterilor în stat, în calitatea sa de șef al statului și de garant al ordinii constituționale, președintele trebuia să nu aplice hotărârea Curții Constituționale. Trebuia doar să constate existența ei, iregularitatea acesteia în raport cu jurisprudența curții și cu ordinea constituțională și să o ignore – adică să o trateze ca și cum nu ar fi existat. Consecințele politico-juridice ale unei asemenea decizii erau tolerabile pe termen scurt și mediu. Există destule exemple de decizii ale Curții Constituționale care nici până în prezent nu au fost puse în aplicare.

Dispozitivul generos al deciziei CCR trădează o complicitatea directă sau indirectă a celor care au redactat opinia majorității cu agenda de control asupra justiției a actualei puteri. Decizia curții știrbește în mod vădit atribuțiile și puterile constituționale ale șefului statului, destructurează puterea judecătorească prin punerea sub control politic al unei părți a acesteia – procurorii, „brațul investigativ” al puterii judecătorești – precum, marginalizarea Consiliului Superior al Magistraturii în raport cu puterea executivă și afectează natura regimului politic. Aceste efecte toxice ale deciziei CCR nu pot fi puse pe seama pe seama unei schimbări de doctrină sau a unei interpretări diferite a jurisprudenței curții. Această decizie rescrie practic textul constituțional – de unde și imperativul ignorării acesteia de către președinte.

George VIŞAN