De la doctrina preventivă înapoi la descurajare 1

Octavian Manea a realizat un scurt interviu pentrun FP România cu Eric Schmitt și Tom Shanker, autori ai unui volum dedicat combaterii terorismului.

Imediat după atacurile de la 11 septembrie 2001, administraţia Bush s-a grăbit să constate „moartea“ vechilor reţete de securitate care, până atunci, asiguraseră protecţia Statelor Unite. Atacurile împotriva Pentagonului şi a gemenilor din New York păreau să fi alterat fundamental regulile jocului. Logica „descurajării” din timpul Războiului Rece nu mai era considerată suficientă împotriva noului tip de adversar. Statele sunt sensibile la manipularea balanţei costuri-beneficii. În plus au active vulnerabile. Însă, terorismul motivat de perspectiva martiriului şi a gloriei lumii de apoi, cerea un răspuns de tip nou. Postura reactivă nu mai era suficientă. De aici şi răspunsul Statelor Unite, codificat în celebra Strategie de Securitate Naţională din septembrie 2002:

În timpul Războiului Rece, şi în special după Criza Rachetelor, ne-am confruntat cu un adversar în general orientat spre menţinerea status-quo-ului şi fără predispoziţia adoptării unor politici riscante. Atunci, descurajarea era o apărare eficientă. Acum, însă, conceptele tradiţionale ale descurajarii nu vor funcţiona împotriva teroriştilor…Pentru a anticipa şi preveni actele ostile ale adversarilor, Statele Unite vor acţiona, daca este necesar, preemptiv.

Şi totuşi, după 2005, experţii Pentagonului vor reveni pas cu pas la „conceptele tradiţionale”. Tot ele au luminat calea care se va termina cu raidul asupra fortăreţei de la Abbottabad. În ultimă instanţă, teroriştii nu operează într-un vacuum, ci au nevoie de un întreg sistem de sprijin (bancheri, logisticieni) în mare parte vulnerabil şi manipulabil. FP România a discutat cu corespondenţii The New York Times, Eric Schmitt şi Thom Shanker care în cea mai recentă carte a lor (Counterstrike: The Untold Story of America’s Secret Campaign Against Al Qaeda) au documentat revenirea Americii la clasica filozofie de descurajare.

FP România: După 9/11 vedem un accent deosebit pe noţiuni care induc ideea loviturilor preventive şi „preemptive” împotriva Al-Qaeda. Nu pe „descurajare”. Cum a redevenit „descurajarea” răspunsul principal împotriva Al Qaeda?

Eric Schmitt şi Thom Shanker: În groaza care a urmat atacurilor din 11 septembrie 2001, a existat un accent predominant, uşor de înţeles, chiar dacă eronat, pe răspunsul bazat exclusiv pe capturarea şi uciderea teroriştilor.  Deşi, strategiile de „deterrence” reuşiseră să păstreze o pace nucleară tensionată pentru atâtea decenii în timpul Războiului Rece, a trebuit sa treacă ceva timp după 9/11 până când experţii Pentagonului au început să se întrebe dacă nu cumva acestea ar putea să ghideze răspunsul Americii împotriva extremismului religios. Dificultatea în încercarea de a aplica teoriile din timpul Războiului Rece consta în faptul că teroriştii nu au un teritoriu pe care să pună preţ, să îl valorizeze. Ei nu oferă ţinte valoroase pe care americanii să le ameninţe credibil precum patrimoniul naţional sovietic: principalele centre urbane, industria strategică, locuinţele nomenklaturii, bazele militare, silozurile nucleare.

Apoi exista problema atribuirii: un focos nuclear lansat către teritoriul american prin intermediul unei rachete balistice intercontinentale are o adresă de expediere. Liderii statului agresor pot fi cu certitudine identificaţi şi traşi la răspundere. Nu acelaşi lucru este valabil în cazul unei arme de distrugere în masa introdusă în America şi amorsată de o organizaţie teroristă care acţionează din umbră şi nu are un stat în spatele său.

În cele din urmă sunt obiectivele milenariste şi transcedentale ale jihadiştilor. Biroul Politic Sovietic avea un interes imediat de autoconservare – supravieţuirea leadershipului de la Kremlin. Cât de ameninţător poţi fi pentru a induce un efect de descurajare asupra unui terorist sinucigaş care vrea să-şi dea viaţa în numele unui război sfânt împotriva Statelor Unite? Dar treptat, un număr de gânditori din birocraţia Pentagonului au început să dezvolte o inţelegere mult mai nuanţată asupra modului în care o reţea teroristă funcţionează identificând în cele din urmă „teritoriul” pe care această îl valorizează – şi au început să îl ameninţe de o manieră credibilă. Interviurile cu teroriştii capturaţi, dar şi email-urile şi conversaţiile telefonice interceptate au scos la iveală că măsurile de „deterrence” adoptate după 2005 de Statele Unite au amânat unele atacuri şi chiar i-au forţat pe terorişti să renunţe complet la alte atentate.

Cât de diferită este descurajarea post 9/11 faţă de cea tradiţională din timpul Războiului Rece?

Descurajarea în sensul strict al Războiului Rece se referă la ideea că induci, chiar obligi, adversarul să nu acţioneze într-un anumit fel ameninţându-l credibil cu administrarea unui nivel intolerabil de suferinţă drept represalii. Descurajarea post 9/11 porneşte de la o premisă similară, dar se inspiră mai mult din dreptul penal. „Descurajarea penală” plasează politişti pe stradă şi zăbrele la ferestre pentru a-i forţa pe potenţialii infractori să evalueze, să cantarească costurile în raport cu beneficiile aşteptate înainte de a decide dacă să se implice sau nu într-o activitate ilegală. Pe scurt, experţii Pentagonului au updatat şi extins noţiunea tradiţională de descurajare într-un concept mult mai elastic.

Care sunt părţile vulnerabile şi deci descurajabile ale unei reţele teroriste?

Iată elementele pe care le consideram drept „aerul”, „apa” şi „pământul” terorismului: leadershipul, safe haven-urile, comunicaţiile, libertatea de mişcare, armele, personalul de sprijin, ideologia, finanţele. Ideea este că nu trebuie să capturezi sau să ucizi fiecare membru al reţelei teroriste, ci doar să elimini sau să scoţi din joc pe acei indivizi esenţiali (specializaţi, de nişă) ale căror aptitudini şi expertiză sunt vitale pentru ca întreaga reţea să opereze.

În timpul Războiului Rece, descurajarea a funcţionat pentru că exista un centru nervos clar identificat şi asupra căruia se putea exercita o ameninţare credibilă. Dar în lumea post 9/11, care este „teritoriul” care contează pentru terorişti?

Experţii au identificat „teritoriul”, fizic si virtual, foarte drag teroriştilor: probabilitatea şanselor de succes şi reuşită ale atacurilor lor, gloria şi reputaţia personală, sprijinul în rândul populaţiei musulmane,  notorietatea, coeziunea şi dependenţa de o întreagă reţea de susţinere, bunăstarea familiilor lor, activele materiale, succesul strategic. Dacă Statele Unite, reuşesc să impuna costuri asupra acestui „teritoriu”, să contraatace pe toate aceste fronturi, maximizând riscurile şi anulând multe dintre beneficiile pe care teroriştii se aşteaptă să le culeagă – iată esenţa noii descurajări.

În ce măsură putem diferenţia între teroriştii ireconciliabili şi componenta reconciliabilă şi descurajabilă a unei reţele teroriste?

Comunitatea de informații a dedicat mult efort, în ultimii ani, acestei întrebări şi a ajuns la concluzia că se poate face diferenţa între cei care, pe de o parte, sunt consideraţi irenconciliabili – liderii terorişti şi combatanţii autentic dedicaţi Jihadului dispuşi să poarte veste sinucigaşe – şi pe de altă parte cei care sprijină activităţile teroriştilor pentru bani, sau din raţiuni ideologice, dar care nu sunt dispuşi să-şi sacrifice propria viaţă. Mulţi dintre aceştia – finanţatorii, creatorii de bombe, cei care se ocupă de diverse aspecte logistice – sunt vulnerabili şi li se poate altera comportamentul folosind mixul potrivit de „sticks and carrots”.

Reţelele teroriste rareori funcţionează într-un vacuum. Are efect noua descurajare şi împotriva statelor care susţin terorismul?

„Noua descurajare” conţine numeroase dintre elemente descurajării tradiţionale (din timpul Războiului Rece) şi care vizează statele sponsor sau care oferă suport reţelelor teroriste. Pe parcursul ultimului deceniu am asistat la o serie de declaraţii-avertisment în care se spunea negru pe alb că statele vor fi considerate responsabile pentru atacurile cu arme de distrugere în masă care provin de pe teritoriul lor sau dacă se dovedeşte că au oferit sprijin reţelei teroriste în achiziţionarea armelor şi în planificarea agresiunii.

Recent, într-un articol publicat în FP, generalul Stanley McChrystal argumenta că ai nevoie de o reţea pentru a învinge o reţea. Ne aflăm aşadar într-un război al reţelelor (network warfare)?

În loc de a ne concentra exclusiv pe atacuri cinetice, pe capturarea şi eliminarea unei mase critice de lideri terorişti, planificatori, susţinători şi simpli soldaţi, noua formulă de înţelegere porneşte de la premisa că „it takes a network to defeat a network”. Cu alte cuvinte trebuie să clonăm, să recreăm în oglindă o reţea paralelă capabilă să intre în competiţie şi să contracareze activităţile reţelei originale pe toate nişele. Teroriştii sunt experţi în propagandă; atunci este nevoie ca noi să operăm un sistem de contra-propagandă. Celulele teroriste au nevoie de fonduri; atunci Departamentul Trezoreriei îşi va crea propriile celule care să depisteze şi eventual să destructureze reţelele de finanţare ale teroriştilor. Ofițerii de informaţii participă în raidurile commando pentru a recolta documentele, computerele, mobilele şi camerele de luat vederi de la faţa locului care sunt imediat exploatate şi analizate în speranţa de a găsi indicii care să conduca la lansarea unui nou raid.

Octavian Manea


Anunțuri

One comment

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s