Societatea civilă şi societatea ONG-urilor Răspunde

Adam Ferguson - An Essay on the History of Civil Society (1767)

Deşi au trecut mai bine de 20 de ani de la restaurarea unei democraţii liberale, în România persistă o confuzie adâncă, ba chiar neînţelegeri fundamentale, în privinţa câtorva noţiuni de bază ale filozofiei politice asociate acesteia. Una dintrele cele mai vizibile dintre acestea este semnul egal pus cu de la sine putere de mulţi intelectuali între ONG-uri, de preferinţă ONG-ul în care aceştia activizează, şi venerabila idee de societate civilă.

Conceptul de societate civilă are o lungă istorie, coborând până în Antichitate, când desemna comunitatea politică (politeia). În epoca modernă însă, conceptul desemnează diversele forme de cooperare, asociere şi interacţiune paşnică sau voluntară care apar între indivizii dintr-o societate liberă, adică o societate în care domnia legii este respectată, în acel spaţiu intermediar dintre structurile familiale şi cele politice. Ea cuprinde aşadar orice, de la organizaţii comerciale, artistice, religioase, ştiinţifice, culturale sau caritabile şi până la obiceiuri, uzuanţe şi norme tacite, cum sunt de pildă cele care reglează comportamentul binevoitor dintre doi vecini sau banalele reguli de politeţe.

Începând cu anii 1970 ai secolului trecut, ideea de societate civilă a început să capete un sens mult mai restrictiv, care, deşi nu s-a impus decât în jargonul ONG-urilor şi în câteva mici secte universitare, a fost preluat fără spirit critic şi de intelectualii români. În rândul intelectualilor occidentali de stânga din această perioadă, care au început să redescopere rădicinile anarhiste ale operei lui Marx, statul a devenit un inamic pe picior de egalitate cu capitalismul. Ca urmare, aceştia au redefinit societatea civilă ca “sectorul terţiar”, adică suma de organizaţii non-profit dedicate unei cauze anume, situat undeva între piaţă şi stat (dar bucuros să primească subvenţii atât din partea pieţei cât şi din partea statului).

Spre deosebire de conceptul liberal de societate civilă, care urmăreşte limitarea intervenţiei arbitrare a statului în viaţa oamenilor pentru a permite înflorirea acestor asociaţii şi regularităţi civile voluntare, conceptul postmodern de societate civilă formulat de Noua Stângă şi cimentat în discursul policienilor şi cel al ziariştilor nu urmăreşte limitarea statului şi creşterea autonomiei asociaţilor voluntare, ci cucerirea politicului, împărţirea acestuia cu „sectorul terţiar”, o osmoză între decizia politică şi ONG-urile care pretind o mai bună cunoaştere şi reprezentare a societăţii decât politicienii şi statul în general. Din acest motiv, această idee ONG-istă de societate civilă îmbrăţişată de activiştii Noii Stângi se confundă adesea, în acţiune şi revendicări la nivel internaţional, cu suţinerea unei forme speciale de democraţie participativă, una care ar asocia aceste organizaţii din sectorul terţiar deciziei politice din forurile reprezentative ale democraţiei liberale.

Deşi acest nou discurs activist asupra societăţii civile este frecvent astăzi, şi a obţinut unele succese pe lângă diverse guverne şi organizaţii interguvernamentale internaţionale, el este autonăruitor şi reprezintă o denaturare a ideii de societate civilă şi de democraţie liberală. Într-o democraţie liberală, decizia politică rămâne prerogativa reprezentaţilor politici aleşi, care acţionează în limitele domniei legii şi sunt responsabili direct faţă de cetăţeni, creându-se astfel spaţiul în care societatea civilă, în variatele şi complexele sale forme, inclusiv cele „non-profit”, poate să înflorească. Societatea civilă este tocmai acest spaţiu în care se confruntă şi îmbină în mod paşnic idei şi acţiuni individuale, nu o anticameră a politicului. El este compus în primul rând din indivizi, care au scopuri, aptitudini şi opinii diferite şi care se asociază în mod liber – nu din grupuri etanşe similare unor stări feudale care pot fi reprezentate în bloc de o birocraţie oficială a societăţii civile, asociată puterii politice şi mandatată să oficieze tranzacţii colective în numele acestora. Aceşti indivizi au mecanisme de control direct a reprezentanţilor puterii politice, convenţionale şi neconvenţionale, şi pot sau ar trebui să poată cenzura acţiunile puterii prin recurs în justiţie. În consecinţă, ei nu au nevoie de o dublă reprezentare oficială, una politică şi una ONG-ist birocratică, care să preia o parte din rolul mediator al celei dintâi.

Desigur, ONG-urile pot constitui o formă de acţiune colectivă a unor grupuri din societatea civilă, cu scopul de a apăra o cauză sau anumite drepturi în cazul în care acestea simt că statul sau agenţii săi şi-au depăşit limitele, însă ele nu au monopolul reprezentării societăţii civile şi în niciun caz nu se confundă cu societatea civilă în ansamblu ei, aşa cum vrea să sugereze de pildă ultimul manifest al Alianţei pentru o Românie Curată, o coaliţie de ONG-uri româneşti condusă de doamna Alina Mungiu-Pippidi. Căci, deşi manifestul în cauză conţine mai multe idei bune, în mod cert nu toată societatea civilă, înţeleasă în mod corect, este de-acord cu prevederi precum „creşterea rolului democraţiei participative” sau – fără alte calificări – „proprietatea statului să fie exploatată doar cu profit împărţit egal între toţi cetăţenii”.

Bogdan C. Enache

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s