O dată cu aderarea la Uniunea Europeană ziua de 9 mai a mai căpătat o semnificația: Ziua Europei, motiv excelent de socializare în spiritul valorilor europene. Am asistat la dezbaterea „Cât de europeni mai sunt românii?” organizată de Reprezentanța Uniunii Europene în România și Institutul de Studii Europene.

Evenimentul s-a dorit a fi o dezbatere informală privind percepția publicului românesc asupra procesului de integrare europeană la aproape 6 ani de la aderare și o reflecție pe seama proaspăt descoperitului euroscepticism al românilor. Panel-ul a fost unul foarte numeros – 16 persoane – și   divers din punct de vedere profesional: un ministru (fost comisar european), birocrați implicați în relația directă cu Uniunea Europeană, economiști, bancheri, oameni de afaceri, sociologi, antropologi, jurnaliști și comentatori politici – Leonard Orban, Niculae Idu, Gabriela Drăgan, Valentin Lazea, Daniel Dăianu, Dumitru Sandu, Vintilă Mihăilescu, Mircea Kivu, Florin Pogonaru, Cristian Ghinea, Ovidiu Nahoi, Radu Soviani, Luca Niculescu și Dumitru Borțun. La capitolul minusuri, panel-ul s-a dovedit a fi unul cu precădere masculin, Gabriela Drăgan fiind singura femeie prezentă, și oarecum bătrân – vârsta medie a participanților fiind cuprinsă între 48-50 de ani.

Discuția a pornit de la cel mai recent eurobarometru, care a înregistrat o premieră pentru România – încrederea românilor în instituțiile europene este în scădere. Rezultatul a fost comparat cu eurobarometrele din perioada pre-aderare și imediat după aderare, când românii erau relativ entuziasmați de Uniunea Europeană și aveau o încredere peste medie în instituțiile sale. O parte din euroscepticismul românilor poate fi atribuit crizei economice și financiare din 2008, dar în același timp o dovadă a evoluției atitudinilor românilor în raport cu Bruxelles-ul. Antropologul Vintilă Mihăilescu a fost adeptul acestei interpretări:

Creșterea euroscepticismului este o veste foarte bună. Înseamnă că a crescut capacitatea critică a românului. Românul este mai degrabă româno-sceptic, are mai puțină încredere în propriul guvern decât în UE. În Ungaria e invers – cu rezultatele pe care le vedem.

O altă explicație ține de contextul general european: euroscepticismul și enlargement fatigue au cuprins deja tot continentul – în acest context sincronizarea atitudinii publicului românesc cu cea restul cetățenilor europeni se încadrează într-un tipar mai larg, observat chiar și de Daniel Dăianu:

Europa suferă de un deficit de încredere și de unul de fairness.

Marele dezavantaj din prezent al României în procesul de integrare europeană este lipsa unei strategii post-aderare. Dacă aderarea la Uniunea Europeană a genera un consens la nivelul elitei politice, strategia post-aderarea nu s-a bucurat de un avantaj similar. Lipsa unui model de dezvoltare, care să consolideze avantajele obținute prin aderarea la Uniunea Europeană a reprezentat o temă recurentă a dezbaterii. Absența acestui model, care se confundă cu o strategie post-aderare reprezintă o frustrare a acelei generații de tehnocrați care au conceput și susținut procesul de integrare europeană al României.

Modul în care a fost pusă problema modelului de dezvoltare/strategiei post-aderare mi s-a părut contraproductiv. Dacă în anii `90 decizia de aderarea putea fi impusă societății românești „de sus în jos” – recomandată de un grup de tehnocrați și asumată de elita politică – strategia post-aderare trebuie să fie un proiect negociat tripartit: tehnocrați, elită politică și societatea românească. Un simplu consens al clasei politice asupra unui proiect cu implicații politice și economice propus și negociat cu un grup de tehnocrați nu este viabil – ar fi lipsit de legitimitate. Societatea românească a evoluat mult față de ani `90, la nivelul acesteia existând destule resurse de capital uman care să articuleze un proiect concurent/alternativ la o paradigmă de dezvoltare impusă de la vârf spre bază. Absența unei negocieri cu restul societății pe tema unui proiect național de dezvoltare/strategie post-aderare va conduce în timp la punerea în discuție și obstrucționare aplicării acestuia. Problema acestui tip de proiect nu se rezumă la depășirea clivajelor ce demarchează elita politică, ci la implicarea unui  segment cât mai larg (în limitele posibilului) și reprezentativ al societății românești în formularea și asumarea modelului de dezvoltare post-aderare.

O întrebare care a beneficiat de un răspuns surprinzător atât din partea lui Daniel Dăianu cât și a lui Florin Pogonaru a fost dacă existau alternative reale la integrarea europeană. La momentul deciderii aderării la Comunitatea Europeană, România se confrunta cu trei scenarii posibile: opțiunea integrării euro-atlantice (UE și NATO), opțiunea estică alături de CAER și Pactul de la Varșovia și croirea unui drum propriu, care să nu fie nici occidental, nici răsăritean. Din acest set de opțiuni singura realistă, conform lui Daniel Dăianu, a fost integrarea euro-atlantică, deoarece blocul estic s-a prăbușit și fragmentat, iar opțiunea unei căi românești, care să nu fie nici occidentală, dar nici răsăriteană, ar fi însemnat perpetuarea „mediocrității economice și politice” a României din anii 90. Selectarea celei de-a treia opțiuni ar fi însemnat că România risca să calce pe urmele Serbiei sau a statelor ex-sovietice.

Raspunsul lui Daniel Dăianu a fost întărit de președintele AOAR, Florin Pogonaru care a vorbit de impactul instituțiilor europene asupra comportamentului elitelor politice. În cazul României, Uniunea Europeană a avut efectul unui „domn străin”, forțând elita politica de la București să adopte și să implementeze reforme pe care în mod normal le-ar fi ignorat.

Florin Pogonaru a accentuat această idee când a venit vorba de benficiile pe care le-au obținut românii prin aderarea la Uniunea Europeană. În mod paradoxal beneficiul principal al procesului de integrare nu este unul de factură finanicară, ci de factură instituțională. Importul de instituții și proceduri europene a fost benefic pentru România, conform focus grupurilor organizate Asociația Oamenilor de Afaceri din România. Prăbușirea acestor instituții și proceduri ar fi colapsul României:

În mediul de afaceri există un scenariu de colaps al României. Este scenariul în care instituțiile europene colapsează. Pentru noi aderarea la Uniunea Europeană înseamnă import de instituții europene.

Beneficiile integrării nu au fost numai de natură instituțională, această a contribuit și la modernizare al României, după cum a observat antropologul Dumitru Borțun. Aderarea a mai redus din deficitul de modernitatea al României, dar nu îndeajuns de mult:

România are un deficit de modernitate. Nu există un model de dezvoltare al României. Nu elitele politice trebuie să propună un astfel de model, ci elitele intelectuale.

Per total conferința a demonstrat că procesul de integrare europeană este departe de a se fi încheiat. Parcursul integrării este unul de lungă durată și va fi sinuos. Variații în privința atitudinii românilor față de instituțiilor europene vor continua să apăra în următorii ani.

George VIŞAN