Săptămâna trecută pe Contributors.ro (dar și pe alte canale similare) am asistat la o dezbatere interesantă despre libertatea de conștiință, înclinațiile ideologice ale intelectualilor de centru-dreapta când este vorba de libertățile și drepturile civile, rolul bisericii în societate, separația dintre stat și biserică, toleranță și modernitate. Dezbaterea nu a atins în detaliu toate aceste puncte, dar dacă cineva citește cu atenție textele respective aceste teme se regăsesc ușor. Bineînțeles calitatea argumentelor a variat, pe alocuri recurgându-se la atacuri la persoană – dar dat fiind că în general calitatea dezbaterilor din spațiul public românesc nu este foarte ridicată, acest fapt nu este important. Important e că a avut loc.

Parcurgând textele celor implicați în dezbatere am făcut următoarele observații.

Disonanțe cognitive

Contactul românului cu occidentul poate avea efecte nebănuite asupra sistemului de valori a acestuia. Paleta de reacții este variată și depinde în general de o serie întreagă factori subiectiv și de mediu. Astfel poți să integrezi perfect în cultura occidentală și să încerci să reproduci elemente acesteia în momentul când te întorci în România, dacă te mai întorci. Sau poți să te integrezi doar parțial sau chiar de loc, respingând o serie întreagă de valori.

Ca român poți să beneficiezi de o educație aleasă în occident – școlile superioare franceze, Oxford, Cambridge – dar în același timp să respingi o serie întreagă de valori. Astfel în ciuda educației și mediului de dezbateri liber, poți să confunzi secularismul statelor și societăților occidentale cu ateismul, să respingi în bloc valorile toleranței și incluziunii când este vorba de minorități, fie ele etnice sau sexuale, confundarea oricărei opinii de stânga cu comunismul și taxarea liberalismul drept libertinaj sau o formă de stângism. Bineînțeles o bună parte din aceste opinii nu poți să le exprimi public în occident, de frica izolării sociale și profesionale, dar în România unde atitudinile sunt în general laxe, frustrările acumulate în raport cu occidentul și cultura acestuia pot fi exprimate liber.

Centru-dreapta iliberală din România

O bună parte a celor care se identifică cu centru-dreapta în România aderă sau sunt inspirați de conservatorismul republican american, care a fost adoptat, pe alocuri, fără amendamente. Problema este că acest discurs nu prea are legătură cu tradiția politică europeană căreia România îi aparține, el nefiind popular în rândurile partidelor conservatoare europene.

Acest discurs politic este problematic chiar și în rândurile republicanilor americani – a se vedea tensiunile dintre Tea Party și republicanii moderați. Variantele radicale ale conservatorimului american sunt în anumite cazuri contradictorii cu tradiția Părinților Fondatori, de la care se legitimează și încearcă să o recupereze. Punctele de tensiune, de exemplu, sunt legate jurisprudența primului amendament al constituției americane sau despre modul cum constituția este interpretată.

De ce constituie până la urmă o problemă acest fapt? Deoarece conservatorismul republican, îmbrățișat cu atâta pasiune de intelectualii români de centru-dreapta, este un discurs polarizator, care nu se împacă bine cu ideea de consens necesar câștigării alegerilor și guvernării. În cazul românesc, acest tip de discurs îi va împiedica pe cei care se identifică cu centru-dreaptă să facă apel și la alte grupuri sociale, în afară de cei care îi sprijină, pentru a aduna voturile necesare pentru a aduna voturile necesare câștigării curselor electorale sau guvernării. Unii intelectuali din această categorie se identifică, mai mult cu ideea unei drepte conservatoare musculare, decât cu centru, pe care în mod deschis sau discret îl dezavuează.

Care este sursa iliberalismului? Până la urmă cei care se identifică la nivel intelectual cu centru-dreapta românească adoptă fără probleme principiile economice liberale. Sursele acestui iliberalism sunt trei. Prima sursa este chiar doctrina pe care au importat-o din SUA – unde termenul de liberal identifică un adept al expansiunii statului, în timp ce la nivel continental acest termen are sensul opus. O a doua sursă a iliberalismului manifestat de o parte a centrului-dreapta din România este legată de conflictul dintre PDL și PNL. Alianța dintre PSD și PNL, opoziția PNL față de PDL și Traian Băsescu, precum și refuzul formării unui pol de centru-dreapta format din PDL și PNL au creat premisele respingerii liberalismului de către o bună a parte a intelighenției de centru-dreapta. A treia sursă a iliberalismului centrului-dreapta din România este însăși societatea românească, care nu este încă destul de permeabilă la valorile liberale.

Românii și toleranța

Societatea românească manifestă în anumite situații un grad scăzut de toleranță, valorizând conformitatea și descurajând diversitatea. În anumite situații lipsa de toleranță se amestecă cu lipsa de empatie, rezultatele acestei combinații punând sub semnul întrebării scara de valori a românilor. Totuși nu ar fi corect să caracterizăm societatea românească ca fiind complet lipsită de toleranță – ci că relația acesteia toleranța este mai curând ambivalentă.

După 1989 lipsa de toleranță a românilor a avut drept țintă predilectă, în general, patru grupuri sociale:

• Copiii infectați cu HIV/SIDA – care pe la mijlocul anilor ‘90 erau haituiți și chiar dați afară din școli.
• Romii – care sunt acuzați în general de toate relele și infracțiunile din România. În plus romii sunt acuzați că prin infracțiunile lor strică imaginea României în Occident. Românii nu consideră romii ca fiindu-le concetățeni, adoptând o definiție etnică a cetățeniei, și nu par să conștientizeze că o mai bună integrare socială a romilor este benefică pentru societate.
• Homosexualii – a se vedea epopeea politică a eliminării articolul 200 din vechiul cod penal. În cel mai bun caz societatea românească îi consideră un fel de bolnavi psihic.
• Cei care au alte convingeri religioase decât majoritatea ortodoxă. E destul de greu să explici chiar și unei persoane care nu este practicant ortodox, dar se identifică ca atare, justificând printre altele că românii sunt creștini de 2000 de ani (sic!), că și cei care aparțin altor confesiuni, care nu sunt deloc creștini sau pur și simplu sunt atei, agnostici sau areligioși, că se bucură de aceleași drepturi ca și majoritatea.

Există însă și „povești de succes” în ceea ce privește toleranța și integrarea în societatea românească. Astfel:

• Chinezii care s-au stabilit în România după 1989. Nu au existat niciun fel de conflicte dintre între români și chinezii care au venit în România. Au apărut deja cuplurile mixte.
• Turcii și arabii care s-au stabilit în România. În paranteză românii au avut timp să obișnuiască în timpul comunismului cu prezența lor prin programele de burse acordate statelor arabe. Ar putea exista totuși un risc al radicalizării acestui grup, dar nu au existat exemple concrete în acest sens. În contrapartidă nici islamofobia militantă nu este prezentă în România.
• Maghiarii. În ciuda politicilor de românizare a acestora de către comuniști și a incidentelor din martie 1990 de la Târgu Mureș, între români și maghiari numai există conflicte majore. Din când în când își fac simțită prezența discursurile naționaliste – marșurile Noii Drepte și ale reprezentanților „secuimii”.

Politica, statul și biserica

Constituția României nu prevede o separare clară între stat și biserică – garantează doar libertatea de conștiință și libera expresie. Nu este clar dacă atunci când a fost redactată constituție această ambiguitate a fost intenționată sau trecută cu vederea. Ambiguitatea relațiilor dintre stat și biserică s-a menținut atât în Constituția din 1991, cât și în cea din 2003.

Dacă până în 1989 statul a încercat să suprime orice fel de credință religioasă în numele ideologiei, după 1989 am asistat la revenirea în forță în spațiul public a religiei. Bineînțeles după 40 de ani de prigoană această reacție este normală – până la un punct. Această limită este dată de distincția naturală dintre privat și public – distincție care nu prea funcționează în România.

Între politic și Biserica Ortodoxă Română există o relație nefirească într-un stat modern pe de o parte politicul indiferent de culoare protejează interesele BOR (și ale altor biserici, pentru a se feri de acuzația de discriminare) în schimb BOR legitimeaza puterea politică, prin sacralizarea acesteia în fața publicului. La nivel central această relație se manifestă, de exemplu, prin sprijinirea de către stat a proiectului mamut Catedrala Mântuirii Neamului, menținerea în trunchiul comun a orelor de „Religie” – în practică de fapt sunt ore de catehism, dispariția din manualele de biologie de gimnaziu a referințelor la teoria evoluționistă (fundamentală pentru înțelegerea științifică a dezvoltării vieții), protecția semi-legală a cultului ortodox de competiția altor culte – vedeți condamnarea legală a prozelitismului. La nivel local relația se manifestă prin frenezia construcției de biserici de către politicieni – repararea unei biserici sau construirea uneia noi, deși poate localitate mai are deja una, îi aduc politicianului român mai mult capital politic decât repararea școlii din sat sau a drumului comunal. Legătură dintre politică și biserică devine și mai evidentă în momentul în care lăcașul de cult devine punct de distribuire a mitei electorale.

România trebuie să aibe cât mai curând o dezbatere privind relația dintre stat și biserică. Probabil ca va fi una acidă și polarizatoare – dar va fi una necesară.

George VIŞAN

Articole pe teme similare:

• Ciprian Ciucu: Garanții pentru libertatea de conștiință de la noii mei prieteni
• Alina Mungiu-Pippidi: Rasiștii lui Baconschi. Noua față a dreptei
• Daniel Arfire: Dreapta flască și intolerantă dezlănțuită
• Adrian Papahagi: Poliția gândirii lovește din nou. Răspuns komisarilor Mungiu-Pippidi și Ciucu
• Ciprian Ciucu: Komisarul către domnul Papahagi și către prietenii domniei sale