Nimeni nu s-ar dovedi în asemenea măsură stană de piatră, încât să se ţină de calea dreptăţii şi să aibă tăria de a se înfrâna de la bunul altuia fără să se atingă de el, atunci când îi este îngăduit şi să ia din piaţă, nevăzut, orice ar voi, sau, intrând în case, să se împreuneze cu orice femeie ar vrea, să ucidă sau să elibereze din lanţuri pe oricine ar dori, putând face şi alte asemenea lucruri, precum un zeu printre oameni [s. mea]. Însă, făcând aşa ceva, prin nimic nu s-ar deosebi omul drept de celălalt, ci amândoi s-ar îndrepta spre aceleaşi fapte. (Platon, Republica)

Citind declaraţiile recente ale lui Victor Ponta m-am îngrijorat nu atât de pericolul iminent la adresa Justiţiei, cât de nonşalanţa cu care a vorbit despre acest subiect. Nu cred că are neapărat un plan, nu cred că automat un asemenea plan ar fi nociv (independenţa nu contrazice existenţa controlului). Dar este interesant cum premierul poate spune o frază atât de sibilinică fără să se teamă de consecinţe.

Supun domniilor voastre ideea că centrul de putere al USL (să îi zicem Ponta pentru antropomorfizare) este zeul printre oameni din parabola de mai sus. La alegeri USL a avut aproximativ 50%. Între timp am avut scandalul plagiatului, am avut suspendarea ratată, am avut scandalul Oltchim şi câteva altele. Popularitatea USL este tot cam 50%. Dacă dl. Ponta ar fi fotografiat cu o mână pe fundul gol al unui ţigan, naţiunea rasistă şi homofobă ar putea găsi totuşi puterea să menţină USL la 50%. Altfel spus, nu pare să existe pentru Ponta greşeală ireparabilă.

În acest context reproşurile „personale” adresate lui Ponta sunt cumva pe lângă esenţa problemei. Mulţi dintre cei care au văzut în „Zeus” un zeu bun se tem că Ponta va fi un zeu rău. Problema vine însă din faptul că Ponta apare ca un zeu.

Să vă explic. Eu cred că anumite infracţiuni sexuale ar trebui pedepsite prin castrare (fizică nu chimică). S crede că ar trebui să ne apropiem de origini, trăind o viaţă mai puţin tehnologizată şi tăind din importuri. Amândoi suntem moralmente oameni decenţi, de aceea ne supunem aceste opinii cutumelor impuse de restul oamenilor decenţi şi civilizaţi. Dar dacă – Doamne fereşte – am guverna umanitatea împreună S ar reduce civilizaţia la ruine iar eu aş fi nevoit să castrez pe capete în haosul şi valul de violuri care ar urma.

La fel este problema şi cu Ponta. Dacă este un zeu rău putem spera că electoratul USL va recunoaşte răutatea şi o va penaliza. Fiind un zeu bun, adică producând idei coerente cu cultura politică care îl susţine, Ponta poate impune tot felul de lucruri fără să se teamă de consecinţe. Da, electoratul va fi poate contrariat dar… eyes on the prize: Jos Băsescu…

Cât de rău poate fi? Gândiţi-vă la PDL. În repetate rânduri am menţionat aici diverse forme de abuz al acestui partid care a aplicat principiul: „reforma statului suntem noi” cu cohorta de perversiuni electorale politice şi morale ce rezultă de aici. Ori, Zeus a trebuit să lupte din greu pentru aproape fiecare victorie electorală şi nu şi-ar fi putut permite acelaşi nivel de neglijenţă pe care şi-l permite Ponta. Mai puţin decât un zeu, el a fost un semi-zeu, un erou, un Hercule.  Şi totuşi această derivă, notată inclusiv de susţinători „progresişti”, este strâns legată de separarea dinte performaţa electorală (adusă de Traian Băsescu) de cea guvernamentală (produsă de baronetul cel mai cinic şi susţinută de intelectualii cei mai umanişti).

Cine poate însă să stea în faţa acestui val? Teoretic instituţiile interne şi externe. Dar instituţiile româneşti sunt insuficient consolidate iar cele internaţionale nu au suficiente posibilităţi şi competenţe pentru a interveni. Aşa că rămân două bariere.

Pe de o parte, „Ponta” este doar o antropomorfizare. În fapt USL este compus din PSD, PNL şi Antena 3. Unde „curentul progresist” nu a reuşit să construiască o opoziţie viabilă, mai putem totuşi spera într-un oarecare echilibru intern.

Apoi, dacă ascultăm discursurile din USL dincolo de aparenţe putem vedea că măcar o parte din ei par să fi înţeles hybris-ul PDL. Chiar şi dl. Ponta (omul) pare să aibă o mică voce în creier, un Jiminy Cricket care îi spune şoptit: „aminteşte-ţi că eşti muritor, aminteşte-ţi de Traian Băsescu”.

Cine e de vină? Faptul că liniştea democraţiei româneşti depinde de vocea înţelepciunii din capul unui politician descrie perfect impasul în care ne aflăm. O societate democratică solidă nu funcţionează pe bază de călugăriţe. Ea îi rezistă unui Sarkozi sau unui Berlusconi. Ea i-ar fi rezistat unui Băsescu sau unui Ponta fără Jimini.

Din punctul meu de vedere am intrat în faza critică odată cu crearea UNPR, în contra oricărui sens al legitimităţii politice. Şi odată cu tăcerea unei părţi a societăţii în faţa acestei siluiri.

Dar trebuie să fiu cinstit şi să admit că precedentul a fost numirea lui Tăriceanu ca prim-ministru, numire pe care am susţinut-o entuziast. Nu regret acea susţinere, dl Năstase trebuia să plece. Dar regret că eu şi alţii ca mine nu ne-am întrebat înainte cât de departe, cât de jos, suntem dispuşi să mergem pentru a asigura „binele cetăţii”.

Ce-i de făcut?

Ponta trebuie să câştige sau să piardă. Dacă pierde dispare. Dacă câştigă atenţia societăţii se mută pe alte probleme iar Ponta nu îşi mai permite să se comporte ca un zeu. Ocazia perfectă a fost în timpul referendumului şi a fost ratată. Alegerile din decembrie nu mai aduc o oportunitate atât de clară. Dacă Ponta îşi asigură guvernul lupta ar putea continua pe tărâm constituţional. Dacă un nou Boc este nominalizat ca potenţial prim-ministru vom putem avea mişcări de stradă cum unii din cititorii acestui blog nu au văzut nicicând.

Altfel spus, soluţia nu e tocmai la îndemână. Poate va fi bine. Poate Jimini va cânta. Poate PNL şi PSD se vor controla reciproc, păziţi de o justiţie pestriţă (adică dependentă de mai multe centre de putere). Poate (cine ştie!) vom avea opoziţie credibilă.

Dar până atunci ne vom teme de fiecare dată când unii sau alţii (mai ales cei la putere) îşi vor exersa gândirea creativă. Şi asemenea cazuri vor fi. Şi noi ne vom teme nişte câini care văd băţul. Şi – măcar parţial – ne merităm soarta.

Andrei Tiut