Civitas Politics a semnat scrisoarea – protest privind suspendarea legii care interzice migrația aleșilor locali. Am observat apoi o oarecare popularitate a acestui subiect. De la Uniți Salvăm la PMP multă lume și-a frânt mâinile.

Totuși, dincolo de momentul ales, tristul adevăr este că legea este în mod spectaculos inadecvată. Iar unele din argumentele lui Liviu Dragnea sunt probabil corecte. Însă nici moratoriul domnului Dragnea nu este o soluție, după cum nici protestele Opoziției nu sunt lipsite de ipocrizie.

Argumentul cel mai consistent al susținătorilor legii sună cam așa: votul alegătorului nu este dat unui candidat (mai ales dacă este pe listă) ci unei asocieri dintre candidat și partid. Când candidatul părăsește partidul această legătură se dizolvă și, odată cu ea, legitimitatea mandatului.

Propozițiile de mai sus sunt în linii mari adevărate, dar nicidecum complete. Să adăugăm că „pachetul” votat include și promisiunile electorale. Să mai adăugăm și că „partidul” pe care îl votează cetățeanul în alegerile locale este de fapt organizația locală.

Și, acum, să facem scenarii. Dacă, să zicem, conducerea organizației locale se schimbă, este îndreptățit alesul să plece în semn de protest?  „Nu este”, veți spune, „atâta vreme cât schimbarea s-a făcut democratic”. Bine, dar dacă organizația locală se opune unei politici inspirate de promisiunile electorale? „Situația este mai delicată”, veți spune, „dar un mandat durează patru ani, și unele promisiuni vor trebui inevitabil abandonate”. Prea bine, dar dacă partidul demite conducerea organizație locale în mod nedemocratic dar perfect legal? Sau dacă dizolvă cu totul organizația și o re-înființează?

Pot construi probabil 10-15 scenarii în care pachetul pentru care a votat alegătorul se schimbă. Majoritatea acestor schimbări se petrec în unghiul mort în care legea nu le vede și nu le recunoaște. Pentru lege omul este schimbător, dar ștampila este egală cu sine.

Serios vorbind, legea obligă alesul să fie loial partidului, dar nu poate obliga partidul să fie loial sieși. Și este normal să nu poată pentru că un partid este, în ultimă analiză, o asociație de oameni liberi.

Să nu înțelegeți că subestimez problemele aduse de migrația politică. Doar că ele sunt un simptom al slăbiciunii statului. Legea, în loc să întărească statul și să rezolve problema, a ales să întărească partidele, punând un plasture peste simptom.

Soluția este scăderea drastică a fondurilor care sunt, în esență, la discreția guvernului. Bugetarea „pe proiecte”, „pe priorități”, „pe referate”, „pe nevoi”, etc., este o invitație la corupție, sau cel puțin la patronaj politic. Nu mă credeți? – priviți la facilitățile de producție și stocare de armament inutile din SUA care au rămas de pe vremea războiului rece pentru că desființarea lor trebuie aprobată în Congres și senatorii nu vor să le dispară locuri de muncă în circumscripție.

O alocare corectă trebuie făcută pornind de la indicatori relevanți și mai puțin supuși interpretării. Poate fi vorba de numărul de locuitori, starea economiei locale, spațiile verzi fotografiate din satelit, mp de clădiri de patrimoniu sau orice altceva. În momentul în care am avea o asemenea alocare, putem chiar să îi lăsăm liberi pe aleși să schimbe partidele  pentru că nu vor mai avea (atâtea) motive oneroase.

După cum spuneam, nu mi se pare că opoziția are legitimitatea necesară să critice ordonanța de urgență. Dar noi, cei care avem această legitimitate, am face bine să nu uităm de unde ni se trag problemele.

Andrei Tiut