Sau, poate, cea nesăbuită!

18 septembrie 2014 ar putea în istorie ca ziua în care Regatul Unit al Marii Britanii și al Irlandei de Nord să înceteze să mai existe ca entitate politică – în cazul în care scoțienii vor vota în favoarea independenței. Pe 19 septembrie pe harta politică a Europei și a Lumii s-ar putea să apără două entități politice noi: pe de o parte Regatul Unit al Angliei și al Irlandei de Nord, pe de altă parte, Scoția. Marea Britanie va fi devenit istorie.

Dacă însă locuitorii Scoției vor decide să respingă perspectiva independenței și să rămână supuși ai Coroanei, uniunea politică care a luat naștere acum 307 ani va fi supusă unui amplu proiect de renegociere. Oricum ar fi privit acest masiv și nemaiîntâlnit masiv proces democratic va avea un impact greu de măsurat în acest moment, nu numai asupra Insulelor Britanice, ci la nivel global.

„Un trecut glorios”

Regatul Unit al Marii Britanii a reprezentat o entitate politică de succes, cu un impact asupra istoriei universale dispropoționat  în raportul dimensiunile sale geografice și numărul de locuitori.

Ceea ce încă mai numim astăzi Regatul Unit al Marii Britanii și al Irlandei de Nord a luat naștere în anul 1707, în timpul domniei ultimului monarh Stuart, regina Ana, prin ratificarea Tratatului de uniune negociat în anul anterior, de parlamentul de la Westminister și cel de la Edinburgh.[i] Anterior unificării celor două state, între Scoția și Anglia exista o uniune dinastică, realizată în anul 1603, prin  moaștenirea coroanei engleze de regele Iacob al VI-lea al Scoțienilor, în urma decesului fără urmaș direct a  ultimului monarh al dinastiei Tudor, regina Elisabeta I. Uniunea dinastică a rezistat războiului civil englez, decapitării lui Carol I Stuart și Republicii (Commonwealth) condusă de Cromwell. Tratatul de Uniune a permis Scoției să-și păstreze instituțiule care îi defineau identitatea: sistemul juridic bazat pe dreptul cutumiar scoțian și Biserica Scoțiană (presbiteriană).

În cei 307 ani de existență Marea Britanie a reușit creeze cel mai vast imperiu colonial din istorie, a generat revoluția industrială care a transformat întreaga economia mondială, creînd prosperitate și  aducând progres într-un timp foarte scurt pe întreg globul. Marea Britanie a fost creuzetul în care au luat naștere instituțiile majore ale democrației liberale de astăzi: separarea puterilor în stat, monarhia constituțională, parlamentul ca for legislativ al statului, guvernul ca ramură executivă, alegerile libere ca mod de schimbare pașnică a puterii, egalitatea în fața legii, și libertatea individuală.

Statul creat acum 307 ani a fost până în 1945 o putere de prim rang, care a jucat un rol fundamental în menținerea echilibrului puterii. Marea Britanie s-a opus cu succes tentativelor de hegemonie europeană ale Franței, care au culminat cu încercarea lui Napoleon Bonaparte de a crea un vast imperiu european, a ținut la respect prin diplomație și război ambițiile puterilor „reacționare” continentale (Austria, Prusia și Rusia) în secolul al XIX-lea, a blocat tentativele de expansiune rusești din Asia și Orientul Îndepărtat, a înfrânt în fruntea unor largi coaliții largi de state, în două războaie mondiale, care au impus sacrificii imense asupra locuitorilor insulelor britanice, tentativele Germaniei de hegemonie continentală. În timpul Războiului Rece, Marea Britanie a secondat eficient politica americană de îndiguirea a ambițiilor sovietice, și a jucat un rol decisiv în crearea Uniunii Europene, alături de Franța și Germania.

Marea Britanie a dominat fără tăgadă mările și oceanele lumii din 1804 până în 1921, Royal Navy neavând rival pe măsură până la începtului secolului XX.  Capacitatea Royal Navy de a interveni global a garantat, deși nu intenționat, libertatea de navigație pe mările și ocenele lumii, dar mai ales a ajutat la dezvoltarea comerțului liber.[ii] În secolul al XIX-lea Marea Britanie a jucat un rol decisiv în abolirea sclaviei, interzicând comerțul cu sclavi și desființând această nefericită instituție în 1833.

În decursul acestei istorii scoțienii au fost parteneri egali ai englezilor având o contribuție decisivă la succesul în Uniunii de la 1707 în termeni politici, sociali și culturali. Scoția, ca parte a Marii Britanii, a dat o serie întreagă de personalități care au avut un rol fundamental în crearea modernității. Este suficient doar să enumăr câțiva dintre reprezentanții curentului iluminist scoțian: David Hume, Adam Smith, James Watt, William Smellie, Sir Walter Scott, iar lista ar putea continua.

Rolul jucat de scoțieni în istoria Regatului Unit este întărit de faptul că 11 dintre prim-miniștrii britanici au fost scoțieni sau au avut origini scoțiene: Bute, Aberdeen, Gladstone, Rosebery, Balfour, Campbell-Bannerman, Bonar Law, Ramsay MacDonald, Macmillan, Alec Douglas-Home, Tony Blair și Gordon Brown. E imposibil de argumentat că Scoția ar fi fost exclusă, după 1707, din politica britanică. Pentru o națiune care dacă ar deveni independentă ar avea în jur de 8 milioane de locuitori, Scoția a oferit foarte mult lumii.

So what’s all the fuss about…

O mișcare în favoarea independenței Scoției a existat încă din secolul al XIX-lea, dar până după jumătatea secolului XX aceasta a fost marginală din punct de vedere politic. De-abia după 1970 popularitatea ideii de independență crește. Partidul Național Scoțian (SNP), un partid social democrat și populist a fost principalul vector al naționalismului scoțian. În 1997 când guvernul lui Tony Blair a luat decizia să recreeze Parlamentul Scoțian și să cedeze o parte din puterile celui de la Londra, s-a sperat că se va pune capăt agitației naționaliste și secesionist. Victoria SNP-ului în alegerile regionale din 2011 a condus la organizarea referendumului.

Situația din prezent nu a apărut peste noaptea. Deși nu este vorba de un naționalism etnic agresiv în cazul naționaliștilor scoției actuala situația a fost generată de o serie întreagă de clivaje politice între Scoția și restul Regatului Unit. În primul rând este vorba de un clivaj centru/periferie: o bună parte a scoțienilor nu se simt reprezentați de elita politică de la Westminster sau consideră politicile promovate de guvernele de la Londra benefice pentru ei. De exemplu scoțienii sunt mult mai atașați decât restul britanicilor de instituțiilui statului bunăstării, iar programele de austeritate sau privatizările nu au fost considerate de mulți scoțieni ca avantajându-i.

În al doilea rând scoțienii votează disproporționat cu Partidul Laburist, iar pozițiile „neo-liberale” din ultimii ani ale acestuia, precum și victoriile la nivel național ale conservatorilor au întărit idee că autoritățile de la Londra nu îi reprezintă. În plus Scoția a fost afectată disproporționat de restructurările industriale din anii ’80-’90 ale guvernărilor Thatcher și Major. Scoțienii doresc într-o proporție mai mare decât restul electoratului britanic ca Marea Britanie să rămână în Uniunea Europeană.

Alex Salmond, liderul carismatic al SNP-ului, a reușit să manipuleze aceste curente de opinie în favoarea partidului său și a ideii de independență și să-l forțeze pe David Cameron să accepte un referendum pe tema independenței Scoției, și în termeni generali favorabili SNP-ului.

Ce se întâmplă în cazul unui vot pentru independență?

Consecințe politice pentru Marea Britanie:

• Guvernul condus de David Cameron cel mai probabil se va prăbuși. Coaliția conservatoare-liberal-democrată nu va supraviețui disoluției Regatului Unit. David Cameron își va prezenta demisia iar viitorul său politic definitiv compromis. Va fi fost ultimul premier al Marii Britanii.
• În urmatoarele 18 luni vor fi negociate cu guvernul scoțian succesiunea și separararea celor două state. Puncte fierbinți de negociere: viitoare monedă a Scoției, care va fi partea din datoria publica a Marii Britanii pe care și-o va asuma Scoția, o posibilă uniune monetară, divizarea aparatului administrativ, păstrarea monarhiei, reprezentarea în forurile internaționale, divizarea forțelor armate, desființarea/transferarea unităților scoțiene, soarta bazelor britanice din Scoția și soarta forței de descurajare nucleară cu baza la Faslane.
• Un vot pentru independența va spori șansele ca cea mai rămas din UK să iasă din Uniunea Europeană.
• Dacă după referendum vor avea loc alegeri anticipate în Marea Britanie, iar șansele sunt foarte mari ca acest lucru să se întâmple, UKIP ar putea atrage un număr mare de voturi din partea electoratului nemulțumit.
• Țara Galilor și Irlanda de Nord cel mai probabil nu se vor separa de cea a mai rămas din Regatul Unit. Vor crește însă presiunile la de descentralizare și devoluție a puterilor în raport cu guvernul de la Westminster.

Consecințe pentru Scoția:

• Scoția va trebui într-un timp foarte scurt să creeze instituțiile unui stat modern de la zero.
• „Guvernul de la Edinburgh” va trebui să găsească răspunsuri pentru problemele pentru care actualul guvern scoțian a evitat să ofere un răspuns clar și sincer în timpul campaniei: datoria națională, moneda națională, forțele armate, crearea unui sistem financiar-bancar, serviciile publice, apartenența la UE și NATO.
• Scoția s-ar putea confrunta cu fenomenul de capital flight deoarece dispariția Marii Britanii ca entitate politica va ridica o serie întreagă de probleme privind accesul pe piețele globale. Guvernul britanic a anunțat că independența Scoției va aduce cu sine și pierderea contractelor publice (sunt vizate cele de apărare) cu firmele care au facilități de producție la „nord de graniță”: UK warships are only built in UK shipyards.
• Scoția va trebui să-și creeze un sistem de apărăre propriu de la zero. Campania SNP a lăsat să se înțeleagă că ar dori să împartă arsenalul militar al Regatului Unit în comformitate cu contribuția Scoției la cheltuielile de apărare ale Regatului. Această soluția a fost însă respinsă cu fermitate de către autoritățile de la Londra. E greu deci de crezut că până în 2016 când independența Scoției va deveni efectivă va putea fi creat un sistem de apărare minimal.
• Vor trebuie negociate drepturile de pescuit din Marea Nordului precum și drepturile asupra câmpurilor petroliere exploatate în prezent în zona economică exclusivă a Marii Britanii.

Consecințe internaționale:

• Prestigiul și rolul Marii Britanii în lume vor fi puse sub semnul întrebării de independența Scoției. Va exista probabil o reevaluare a angajamentelor britanice la nivel global.
• Relația privilegiată cu Statele Unite va fi periclitată și slăbită.
• Referendumul pune în discuție stabilitatea granițelor în Europa, ca atare o Scoție independentă va avea foarte puțini aliați pe continent având în vedere faptul că acest proces a alimentat particularismele locale și mișcările secesioniste din alte state Europene (Spania, Franța, Italia, Belgia).
• Independența Scoției va atrage cu sine și nevoia de a aplica pentru a deveni membru în Uniunea Europeană și al NATO.  Dacă aderarea la NATO ar putea fi accelerată pentru a nu lăsa o breșă în perimetrul Alianței, aderarea la UE este însă pusă sub semnul întrebării, de opoziția stateler care se confruntă cu fenomene secesioniste și de enlargement fatigue-ul Uniunii. Este suficient de amintit faptul că în comisia Juncker nu există comisar pentru extindere.
• Pe termen scurt și mediu poziția Marii Britanii ca membru permanent în Consiliul de Securitate al ONU nu va fi periclitată, însă pe termen lung locul ocupat de Londra ar putea fi contestat.
• Este pusă în discuția soarta arsenalului nuclear britanic. Acesta este găzduit la Faslane în Scoția, iar poziția SNP este în favoarea dezarmării nucleare. Baza ar putea fi mutată, dar acest lucru cere timp. În momentul de față guvernul britanic se află într-un proces de înlocuire a arsenalului său nuclear bazat pe rachete Trident aflate la bordul submarinelor din clasa Vanguard. În urma independenței Scoției presiunile financiare și politice interne pentru abandonarea arsenalului nuclear ar spori.

Ce se întâmplă dacă independența este respinsă:

• Va exista o renegociere a „contractului” dintre Scoția și restul Regatului Unit pentru păstrarea Uniunii.
• Va spori instabilitatea politică a Marii Britanii. E posibil ca în cazul unei victorii la limită a taberei care dorește păstrarea Uniunii, coaliția de guvernare să se prăbușească în urma unei revolte backbencher-ilor conservatori.

George VIŞAN

[i] Formarea statului britanic începe o dată cu cucerirea normandă din 1066 a regatului Anglo-Saxon. În timp Anglia normandă va cuceri Țara Galilor, Irlanda și va încerca fără succes să cucerească și Scoția.

[ii] Marea Britanie a beneficiat foarte mult după urma comerțului cu sclavi, după ce în 1709 a obținut dreptul de Assiento – monopolul asupra comerțului cu sclavi în coloniile spaniole.