Modul în care diplomația română s-a poziționat pe tema crizei refugiaților reprezintă un eșec de proporții pentru care nu există circumstanțe atenuante și care afectează cursul politicii externe. Delicatul dosar al crizei refugiaților a fost gestionat prost și reprezintă prima înfrângere majoră în plan extern a președintelui Klaus Iohannis.

Mandatul României la JAI

Poziția oficială a României a fost aceea de a respinge cotele obligatorii de refugiați, susținând că nu poate primi mai mult de 1785-1800 de refugiați, atâția câte locuri ar fi disponibile în centrele de refugiați din țară:

România a comunicat la începutul lui iulie că poate primi 1.785 de refugiaţi, 1.705 care sunt deja în perimetrul UE şi 80 de refugiaţi care vor fi relocaţi, aduşi din tabere din afara UE. Atâţia refugiaţi vor veni maxim în România, pentru că atâtea locuri de cazare sunt disponibile. Mai mult nu! (Klaus Iohannis, 7 septembrie 2015)

Merg mâine la acest JAI. Am mandat foarte clar din partea președintelui Iohannis, a premierului și a Guvernului, pe care îl voi spune acolo cu modestie, dar și cu demnitate: România își respectă angajamentele inițiale de a primi 1.785 de imigranți – atât e capacitatea, în acest moment, a statului român – și, bineînțeles, de a vota împotriva cotelor obligatorii. (Gabriel Oprea, ministrul Afacerilor Interne)

Teoretic România nu a refuzat să primească refugiați pe teritoriul său, s-a opus însă principiului cotelor obligatorii impuse de Comisia Europeană.

După votul din consiliul JAI intransingența autorităților române s-a transformat în resemnare:

Numărul de refugiaţi pe care ar urma să-l primească România în realitate nu este mare şi nu trebuie să-i primim în următoarele săptămâni, este vorba despre următorii 2 ani. Problema poate fi gestionată uşor în România şi cred că este bine să ne arătăm solidaritatea cu celelalte state membre. (Klaus Iohannis, 23 septembrie 2015)

Situația României

România nu se afla într-o poziție favorabilă  din punct de vedere politic care să-i permită să respingă cotele impuse de Comisia Europeană.

Acest lucru se datorează în primul rând că România a fost una din sursele principala de imigranți în Europa în ultimul deceniu. Peste 2 milioane de români au părăsit granițele statului, pe timp de pace, și s-au stabilit sau muncesc în Spania, Italia, Germania, Franța sau Marea Britanie. Românii și-au părăsit țara din cauza lipsei oportunităților economice și a proastei guvernări, nu din cauza vreunui conflict militar civil sau a vreunei agresiuni externe. Spania și Italia au primit, fiecare, aproape câte un milion de cetățeni români, fără a fi nevoie să le fie impuse cote în acest sens. Alte câteva sute de mii de români au fost primiți în Germania, Franța sau Marea Britanie. Nici în acest caz nu s-a problema unor cote, deși au existat situații când migrația românilor a devenit subiect de dezbatere națională aprinsă în aceste state și a generat o serie de conflicte diplomatice cu statul român.

Mai mult România ca membră a Uniunii Europene avea datoria morală și politică să fie solidară cu statele afectate de fluxul de refugiați, Italia și Grecia. Există deja un consens la nivel european că admiterea în 2007 a României și Bulgariei s-a produs prea devreme. România este, de asemenea, unul din statele care beneficiază de alocări generoase de fonduri europene pentru a mai reduce din decalajele economice și sociale în raport cu restul statelor membre. Atitudinea României pe tema crizei refugiaților nu a făcut decât să confirme poziția euroscepticilor și a celor care doresc încetinirea procesului de integrare europeană.

Apoi, mai este un detaliu semnificativ care ilustrează ridicolul acestui mandat cu care delegația românească s-a prezentat la JAI: România nu este o țară de destinație pentru acești refugiați, în cel mai rău caz este o țară de tranzit. Chiar dacă țara noastră nu reprezintă o țintă pentru refugiați, din motive lezne de înțeles, și o rută secundară de tranzit, câteva zeci de români au fost arestați și acuzați de trafic de persoane în Ungaria și Austria. Aceștia acționau pe post de călăuze pentru refugiații care își doreau cu orice preț să ajungă în Germania.

Din acest punct de vedere opoziția față opoziția României de a primi 6-7000 de refugiați pe teritoriul său este greu de înțeles și demonstrează pe de o parte o lipsă de solidaritate față de statele afectate deja de valul migrator, iar pe de altă parte lipsă de viziune politică.

De ce, dintre toate opțiunile disponibile diplomația românească a selectat un asemenea mandat rigid?

În esență ar putea fi vorba de trei explicații: prima ține de teama autorităților române că dacă acceptă cote obligatorii de refugiați acum, în viitor când Europa se va confrunta probabil cu un nou val migrator, România ar putea fi obligată să accepte mai mulți refugiați sau imigranți. A doua explicație ar putea fi că România nu a considerat Comisia Europeană ca fiind îndreptățită să impună cote obligatorii de refugiații statelor membre. În acest caz poziția României a fost aproape de ce a Cehiei și Slovaciei care au amenințat că vor da în judecată Comisia Europeană dacă va impune aceste cote. Cehia a renunțat între timp la această opțiune în timp ce Slovacia pare să meargă înainte cu procesul.

Al treilea motiv pentru care România s-a opus cotelor de refugiați ar fi opoziția internă puternică față de primirea acestora. Niciun politician român nu și-a putut asuma răspunderea pentru o măsură căreia i se opun aproape două treimi din cetățenii cu drept de vot.

Subminarea poziției României în Europa

Prin votul acordat pe 21 septembrie în cadrul JAI România s-a regăsit într-o companie nefericită, alături de Cehia, Slovacia și Ungaria. Deși s-ar putea spune că Bucureștiul s-a aliniat cu majoritatea Europei Centralei, care la ultimul summmit al Grupului de la Vișegrad s-a declarat împotriva cotelor de refugiați, acest lucru ar fi eronat.

La consiliul JAI, Polonia a făcut, înțelept, pasul înapoi, așa că România a rămas în compania unor state conduse în momentul de față de lideri eurosceptici, naționaliști și pro-ruși. Aliniindu-se la votul pe tema cotelor de refugiați cu cele mai naționaliste și eurosceptice state din UE în momentul de față, România riscă să piardă sprijinul și bunavoința Germaniei și a altor state mari europene pe teme mult mai importante decât această criză.

Cea mai gravă problemă cu care se confruntă România în prezent este agresiunea Rusiei împotriva Ucrainei. Dacă Bucureștiul dădea dovadă de o flexibilitatea mai mare pe tema cotelor de refugiați, pentru că oricum nu dispunea de voturile necesare ca să-și impună punctul de vedere, putea folosi măcar votul pe tema cotelor de refugiaț ca o monedă de schimb, într-o negociere viitoare. Având în vedere conciliatorismul german în raport cu agresivitatea Rusiei, iritarea Berlinului pe o temă de politică europeană atât de importantă precum criza refugiaților nu a reprezentat o mișcare inteligentă din partea Bucureștiului.

De asemenea în momentul când a devenit evident că poziția sa nu are șanse de izbândă Bucureștiul putea să urmeze decizia adoptată de Varșovia, adică să voteze cotele de refugiați. Astfel măcar se evita asocierea nefericită cu Ungaria lui Viktor Orban și valorile sale „iliberale”.

Cine e de vină?

Mandatul cu care s-a prezentat România la Consiliul JAI a fost decis în CSAT, prin consens, de președinte și de guvern. Formal, responsabilitatea pentru eșecul lamentabil este egal împărțită. Politic însă responsabili pentru acest eșec sunt două persoane: președintele Klaus Iohannis și ministrul de Interne Gabriel Oprea.

Klaus Iohannis e încă un președinte lipsit de experiență în plan extern. El nu a făcut încă tranziția de la a fi primar al unui oraș de provinice cu mai puțin 150.000 de locuitori la cea de șef al unui stat cu vreo 19.000.000 de cetățeni. În timp, acesta se va adapta, însă procesul de învățare și adaptare al noului președinte la rigorile scenei internaționale va fi unul relativ îndelungat și din păcate, presărat și cu erori, cum a fost cea de față.

A doua greșeală a președintelui Iohannis a constat în a încredința mandatul lui Gabriel Oprea care pe de o parte e incompetent, iar pe de alta e lipsit de experiența participării la consiliile JAI, și deci nefamiliar cu politica europeană. De când este ministrul al Afacerilor Interne, Gabriel Oprea a participat la un singur consiliu JAI, acela de pe 21 septembrie unde s-a discutat chestiunea refugiaților. Participarea nefericită a lui Gabriel Oprea la consiliul JAI poate fi atribuită numai dinamicii politice interne, în care partidul său, UNPR, joacă tot mai mult rolul de kingmaker și pentru a-și asigura prezența într-o viitoare coaliție de guvernare, a încercat să facă un serviciu președintelui.

George VIŞAN

Foto credit: Octav Drăgan