Criza din Ucraina, după doi ani 1

Pe 27 februarie 2014 forțe militare ruse, fără însemne naționale, de unitate sau individuale, împreună cu forțe paramilitare locale pro-ruse, ocupau punctele cheie din Crimeea și din Sevastopol, capitala regiunii. Astfel începea criza ucraineană care în scurt timp a escaladat într-un conflict militar între Ucraina și Federația Rusă. Pe 18 martie 2014 Rusia anexa în mod oficial Crimeea, luând act de rezultataul unui referendum ilegal organizat de autoritățile separatiste din regiune. În data de 6 aprilie 2014 a izbucnit conflictul din estul Ucraine, războiul din Donbas, o agresiune proxy a Moscovei împotriva Kieviu, dar care are și elementele unui război civil.

În prezent criza din Ucraina reprezintă cea mai mare amenințare pentru securitatea europeană de la încheierea Războiului Rece. Conflictul ruso-ucrainean împreună cu disputele teritoriale din Mare Chinei de Est sunt astăzi cele mai grave amenințări pentru ordinea globală post-război rece. Într-o mișcare fără precedent, pe 3 februarie 2016 Statele Unite au anunțat un efort bugetar pentru 2017 de 3,4 miliarde de dolari și staționarea unei brigăzi mecanizate pe flancul estic al NATO pentru a descuraja o eventuală agresiune rusă.

Pentru a marca cei doi ani care s-au scurs de la debutul crizei din Ucraina și a înțelege implicațiile acestei grave crize internaționale, i-am pus o serie de întrebări Angelei Grămadă, expertă pe spațiul fost-sovietic, Asociația Experts for Security and Global Affairs.

Au trecut doi ani de la anexarea Crimeei și izbucnirea conflictului din estul Ucrainei. În ce stadiu se află conflictul în prezent?

Cei care au urmărit modul în care a evoluat acest conflict au înțeles încă din primăvara anului 2014 că va fi o criză pe termen mediu sau lung. Conflictul este, evident, într-o stare latentă. Armistițiul nu funcționează așa cum a fost desenat pe hârtie. Experții, care monitorizează modul în care sunt respectate înțelegerile aprobate în cadrul formatelor de negociere a conflictului, constată în continuare încălcări ale acestuia. De exemplu, la data de 1 martie 2016 au fost înregistrate 35 de cazuri de încălcare a armistițiului. Cele mai active zone, din punct de vedere al utilizării armamentului și încălcării prevederilor armistițiului, rămân a fi Donețk și Lugansk, în special în apropierea aeroportului din orașul Donețk. Și în Mariupol situația rămâne a fi la fel de complicată. Armistițiul a fost încălcat în apropiere de Maryinka și Hnutove. Acestea sunt doar câteva exemple… .

În asemenea diferende, când sunt implicați actori cu interese atât de mari, teoria și practica sunt incompatibile de cele mai multe ori. Strategiile adoptate servesc unui număr limitat de obiective și interese, iar cei care le-au formulat se lasă greu convinși să renunțe la ele. Așadar, situația rămâne la fel de tensionată, chiar dacă sunt înregistrate mai puține victime. Părțile nu sunt gata să cedeze oponenților prea mult spațiu de manevră.

Sunt prea multe elemente care trebuie luate în considerare: unii luptă pentru restabilirea integrității teritoriale, alții pentru a nu ajunge pe banca acuzaților pentru crime săvârșite împotriva umanității sau împotriva statului. Mai sunt și alte categorii, care au interese complementare și ele nu se referă neapărat la securitatea și stabilitatea la frontierele de Est ale Uniunii Europene. Ele au un conținut pragmatic, cu efecte asupra comportamentului electoral, dacă ne referim la consumatorii finali de politici publice și impact financiar pe termen mediu și lung, dacă ne referim la politicieni, investitori sau la agenții economici care au dezvoltat afaceri în Rusia sau cu oameni de afaceri ruși.

Conflictul nu a fost niciodată unul exclusiv între Kiev și Moscova – lucru greu de acceptat atât de partenerii Ucrainei, cât și de cei ai Moscovei. Este un conflict între „Moscova și lumea”, unde „lumea” în viziunea liderilor ruși este America. Este un conflict costisitor pentru Rusia, iar acest lucru deja se vede în nivelul indicatorilor macroeconomici, rezultatele sondajelor și comportamentul diferitor actori interni, tot mai sensibili la efectele sancțiunilor impuse Rusiei. Iar întrebarea pe care și-o pun acum cei care l-au alimentat poate fi definită în felul următor: care este soluția pentru o problemă care a fost susținută atât de mult timp tehnic, financiar, uman?

Președintele Ucrainei Petro Poroșenko a declarat de curând că Rusia ar putea relua în curând ofensiva în Ucraina. Există riscul ca Rusia să reia ostilitățile în estul țării?

Declarația a fost făcută într-o anumită instituție, cu ocazia unui anumit eveniment, adică în cadrul unei instituții de învățământ militar (Universitatea Națională de Apărare). Am putea încerca să înțelegem în mod diferit mesajul lui Petro Poroșenko, dar suntem obligați să ținem cont de contextul de politică internă, de situația din Estul țării, de sprijinul extern și de încercarea Moscovei de a-și reface cât de cât imaginea externă prin implicarea în soluționarea unor crize regionale, altele decât cea din Ucraina. În funcție de elementul sau factorul de referință ales pentru a analiza mesajul președintelui ucrainean, obținem mai multe scenarii:

  • Petro Poroșenko încearcă să își asume rolul de personaj politic, care poate ține Ucraina unită în fața agresorului extern (rol asumat încă în timpul campaniei electorale pentru alegerile prezidențiale din anul 2014), responsabil față de propria ambiție de a intra în istorie altfel decât predecesorii săi, dar în același timp consecvent față de propriile interese politice;
  • când elementul de referință este situația din Estul Ucrainei, atunci mesajul președintelui trebuie să fie înțeles ca unul de încurajare a continuării lucrurilor începute pentru redobândirea integrității teritoriale, este un mesaj adresat ucrainenilor, nu în calitate de alegători cu drept de vot, dar mai degrabă în calitate de cetățeni ai unui nou stat, civic responsabili și determinați să continue promovarea intereselor de securitate națională, iar în acest caz concret vorbim despre o agresiune externă;
  • răspuns la tentativa Moscovei de a reface cel puțin o parte din imaginea externă prin încercarea de a iniția coaliții împotriva Statului Islamic, atacurile din Siria – în acest caz autoritățile guvernamentale ucrainene transmit un mesaj direct Kremlinului și anume acela că niciun alt eventual succes al diplomației ruse, în altă parte a lumii, nu va putea opri Ucraina să-și atingă obiectivele politice interne și externe.

Reluarea ofensivei este condiționată de foarte mulți factori. Atacurile sunt concentrate pe anumite poziții strategice, în aumite localități. Deși forțele pro-ruse dispun în continuare de susținere externă din partea Moscovei, forțele ucrainene au reușit să mobilizeze o cantitate mare de resurse interne și externe pentru a organiza o rezistență comparativ mai consistentă față de perioada inițială a conflictului.

Care au fost obiectivele urmărite de Rusia prin anexarea Crimeei  și încurajarea/protejarea separatismului din estul Ucrainei? 

Simplist: menținerea influenței sale geostrategice în spațiul ex-sovietic, menținerea Ucrainei cât mai aproape și scoaterea acesteia din cursa europeană. Aceste obiective au fost atinse. Însă, dacă ar fi să analizăm în detaliu obiectivele urmărite de Rusia, fără a le alege pe cele mai importante, cele proiectate pe termen lung, acestea s-ar putea să nu fie atinse și asta deoarece Moscova nu a reușit nimic altceva decât să-și creeze un mediu extern ostil, contribuind la propria autoizolare în diferite proiecte la dezvoltarea cărora a luat parte. Revanșa împotriva Occidentului, împotriva unui sistem internațional „croit” conform strategiilor americane, a suferit eșec.

Revenind la anexarea Crimeei și la modul în care a fost încurajat separatismul în Estul Ucrainei, trebuie să insistăm, de câte ori avem posibilitatea să o facem, asupra faptului că aceste lucruri se datorează în primul rând iresponsabilității cu care a fost tratat actul de guvernare în Ucraina anterior. Dacă ar fi fost întrunite condițiile unei bune guvernări protestele, Maidanul, anexarea Crimeei și operațiunile din Estul Ucrainei nu s-ar fi întâmplat. Ar fi lipsit contextul propice și motivul pentru declanșarea unei agresiuni externe, care a schimbat radical modul în va funcționa sistemul de relații internaționale.

20-01_eng

Care au fost factorii care au împins Kremlinul să recurgă la forță în Ucraina?

Este un mix de factori interni și externi, de circumstanțe, de interese ale fostei guvernări de la Kiev, de schimbare a conținutului politicii externe ucrainene în direcția apropierii de Uniunea Europeană, de ambițiile președintelui rus, Vladimir Putin, de a promova propriile viziuni și proiecte regionale, de evitare a prăbușirii verticalei puterii în care a investit atâtea resurse și timp.

Trebuie luată în considerare și teama liderilor politici ruși de a trece printr-un Maidan propriu, iar acest risc este real, atunci când politicile sociale sunt susținute de cele mai multe ori din fondurile bugetare provenite din contractele de vânzare-cumpărare a resurselor energetice. Puțini au fost atenți la modul în care oficialii ruși au încercat să gestioneze și să limiteze eventuale surse de proteste sociale la ei în țară. Ei au lucrat asiduu la eliminarea unor astfel de riscuri începând cu anul 2011, când au avut loc protestele împotriva modului în care au fost organizate alegerile parlamentar din luna decembrie a acelui an. S-a limitat foarte mult dreptul la întruniri libere și asociere. Tendința este de a limita și protestele individuale. Societatea civilă rusă este într-o situație foarte grea și dispune de foarte puține instrumente de a reacționa împotriva măsurilor adoptate de autorități în ceea ce privește finanțarea externă a proiectelor și inițiativelor sociale.

Cum ați caracteriza reacția occidentului (UE, NATO, SUA) în cazul agresiunii și revizionismului rusesc?

Nu pot să apreciez acțiunile oficialilor NATO, dar pot să fac anumite aprecieri despre reacțiile UE și SUA în cazul agresiunii rusești în Ucraina.

În primul rând trebuie să acceptăm faptul că nimeni nu era pregătit pentru anexarea Crimeei. Europenii se așteptau la refuzul leadership-ului ucrainean de a semna Acordul de Asociere, dar nicidecum la revizuirea frontierelor în imediata sa vecinătate. A fost foarte dificil procesul de unificare a pozițiilor și politicilor statelor membre ale UE, ceea ce a demonstrat că interesele naționale și responsabilitatea internă, față de propriul alegător, precum și susținerea agenților economici naționali au prioritate. Totuși, conștientizarea treptată a provocărilor, amenințărilor, a impactului pe care-l poate avea aplicarea selectivă a normelor de drept internațional a condus într-un final la formularea și aplicarea sancțiunilor. Și este foarte important faptul că în lista celor sancționați sunt incluși deoportrivă și ruși, și ucraineni, care se fac responsabili de declanșarea acestei crize regionale.

Un alt element important aici îl constituie și faptul că liderii europeni, occidentali în general, nu s-ar lăsat impresionați de acțiunile Rusiei în Siria, deși acestea se doreau a fi unul din elementele strategiei de ieșire din „cursa ucraineană”. Sancțiunile nu au fost anulate, iar cele două crize regionale sunt tratate separat. Rusia este apreciată și în continuare ca fiind responsabilă de ceea ce se întâmplă în Ucraina de Est, iar ceea ce s-a întâmplat în Crimeea poartă în continuare calificativul de ”anexare”.

În ceea ce privește SUA, susținerea oferită Ucrainei este în continuare apreciată la Kiev, chiar dacă au existat dezbateri aprinse la cel mai înalt nivel despre modul în care acest stat trebuie să fie susținut în fața agresorului extern: să i se ofere sau nu armament pentru a se apăra de agresiunea externă? Sprijinul tehnic, logistic, asistența în implementarea reformelor în diferite instituții publice, instruirea angajaților din aceste instituții, precum și asistența financiară oferită diferitor proiecte implementate de către societatea civilă, va avea efecte pe termen mediu și lung. Asistăm la transformarea conștiinței ucrainenilor, chiar dacă elita politică și economică nu este pregătită pentru schimbare și nu reușește să treacă examenul de capacitate. Această transformare are loc fără participarea Rusiei, iar acest lucru irită la Moscova.

Anexarea Crimeei și evenimentele care au loc în Ucraina de Est au readus în atenția Statelor Unite regiunea Mării Negre. Se vor reorganiza interese, strategii, viziuni și politici aici, iar consecințe vor avea de suportat mulți actori.

Cum ați caracteriza  reacția României la criza din Ucraina?

Depinde din perspectiva cui se face analiza sau aprecierea calității dialogului actual dintre cele două state vecine. Kievul apreciază foarte mult sprijinul oferit de România în ceea ce privește parcursul european sau asistența oferită de anumite instituții publice din România (securitatea cibernetică, de exemplu), susținerea în ceea ce privește demersul Ucrainei de a redobândi integritatea terirorială, condamnarea agresiunii externe ruse. O astfel de poziție este ușor de înțeles, mai ales când ai anumite responsabilități în calitate de stat membru al Uniunii Europene, în calitate de stat aflat în imediata vecinătate a schimbărilor regionale, generate unilateral de către un actor precum este Rusia.

România începe să nu mai fie percepută în calitate de oponent sau de adversar la Haga, care a luptat pentru controlul asupra platoului continental. România este acum primul stat care a ratificat Acordul de Asociere al Ucrainei cu Uniunea Europeană. De asemenea, ucrainenii privesc cu admirație modul în care evoluează lupta împotriva corupției în România și sunt gata să preia bune practici în acest sens, iar românii sunt gata să împărtășească din experiență (tendința poate fi decriptată prin analiza conținutului proiectelor inițiate de instituțiile publice sau de reprezentanții societății civile din România). Dar, în acest caz concret se observă o superficialitate a aprecierilor. Kievul privește reforma din fața televizorului, fără a înțelege schimbările de structură, chinurile facerii acestei politici anticorupție.

Mai există și un alt lucru foarte important, care este adesea neglijat: dezinformarea intenționată, propaganda mascată, încercările de a submina calitatea interacțiunilor actuale dintre Kiev și București (aici putem menționa drept exemplu acel articol apărut în presa rusă prin care erau anunțate eventuale intenții ale României de a ataca la data de 26 februarie 2014 Ucraina, articolul a apărut la sfârșitul lunii ianuarie 2014). Ca să înțelegem aceste lucruri trebuie să contabilizăm impactul crizei ruso-ucrainene asupra imaginii actuale a Rusiei la nivel regional și internațional, adică modul în care este perceput acest stat: mai este posibil un parteneriat cu un actor statal care nu respectă normele de drept internațional sau aplică selectiv principiile acestuia, care a efectuat și modificări ale legislației interne în acest sens?

Pierderea credibilității, modificarea unilaterală a frontierelor, mai ales a celor care aparțin altor state, cu care semnase anterior tratate de recunoaștere a frontierelor, a condus în timp la necesitatea de a identifica sau de a numi concret alți actori ostili actualei politici sau direcții de dezvoltare a Ucrainei. România putea fi candidatul perfect în acest sens, dat fiind istoricul relațiilor bilaterale româno-ucrainene.

Asemenea forme de propagandă ascunsă s-au manifestat prin susținerea unor discursuri ale unor politicieni români dornici de afirmare, care au utilizat „exterminarea” românilor din Ucraina drept pretext pentru a lansa proiecte politice noi (cazul politicianului român Bogdan Diaconu, care a acuzat autoritățile ucrainene de încercare de exterminare a românilor din regiunea Cernăuți, prin trimiterea acestora să lupte în Ucraina de Est), prin identificarea și aruncarea unor mesaje greșite în spațiul mediatic, care să permită ulterior manipularea opiniei publice.

Nu pot oferi calificativul de „excelent”, dar trebuie să fim onești cu noi înșine și să recunoaștem încă o dată faptul că nimeni nu era pregătit pentru o asemenea evoluție a evenimentelor la București, Bruxelles sau Washington. România a reacționat intuitiv, ca și mulți alți parteneri ai Ucrainei. Este, însă, de apreciat faptul că această reacție a fost mai rapidă în comparație cu cea din timpul altor fenomene sau procese prin care treceau partenerii noștri din regiune. Uneori am avut impresia, în timpul acestui conflict și începând cu luna februarie 2014, că Bucureștiul a reacționat mai bine la nevoia Ucrainei de a face față agresiunii externe, decât la situația și criza politică din Republica Moldova și asta în pofida faptului că la Chișinău se vorbește limba română. Timpul va arăta dacă această disponibilitate de a înțelege nevoia ucrainenilor este în întregime meritul liderilor români sau al formulelor regionale de soluționare a unor asemenea probleme din care facem parte.

Anunțuri

One comment

  1. Pingback: Criza din Ucraina, după doi ani - trb.ro - Transilvania Regional Business

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s