Generalul McMaster și datoria de a-i spune adevărul preşedintelui Trump Răspunde

gettyimages-643207730-e1487622202418

Octavian Manea despre generalul H.R. McMaster, noul consilier de securitate națională al lui Donald Trump

Nominalizarea generalului Herbert Raymond McMaster pentru poziția de consilier pe probleme de securitate națională este o veste bună. Mișcarea întărește mâna lui Mattis, a lui McCain și denotă o reasigurare a establishmentului bipartizan de politică externă. Prin plecarea lui Flynn (forțat să demisioneze pe fondul scandalului Russia-gate), scade consistența aripii ideologice din Casa Albă și se deschide perspectiva contrabalansării lui Steve Bannon. Iar pentru cei care vor să vadă neapărat o comparație cu anii ’80, McMaster este încă general activ (așa cum era și Colin Powell în ultimii ani ai lui Reagan, când avea să ocupe aceeași poziție).

Ca o notă personală, l-am cunoscut pe generalului McMaster prin intermediul a două interviuri pe care, dacă le-am reciti astăzi, expun o memorie instituțională cu mai multe partiții: lecțiile post-9/11, conștiința reîntoarcerii istoriei, avertismentul Vietnamului. În toate aceste aspecte, contrastul cu Trump este edificator.

Un contrainsurgent la Casa Albă

Din perspectiva operațională, generalul McMaster rămâne un produs prin excelență al campaniilor expediționare, în special al etapelor de stabilizare și pacificare, desfășurate de armata americană în Irak și Afganistan. Sunt experiențe formative principale, iar lecțiile lor îl vor însoți la Casa Albă și îi pot nuanța modul în care va vedea răspunsul la prioritatea imediată a Administrației Trump: ISIS.

El s-a remarcat în februarie 2005 prin recucerirea Tal Afar-ului, un oraș de un sfert de milion de locuitori, majoritar sunnit, plasat la vest de Mosul, în apropiere de granița cu Siria și care la acel moment devenise unul dintre principalele focare ale AQI – precursorul Statului Islamic de astăzi. Este contextul în care, într-un vid doctrinar și într-un moment în care Pentagonul interzicea până și utilizarea cuvântului „insurgență“, unitatea sa inovează aplicând principii și tehnici clasice de contrainsurgență – protejarea comunităților și separarea lor de insurgenți, restartarea serviciilor guvernamentale locale, mobilizarea triburilor, restaurarea domniei legii. Ulterior, arta operațională practicată de McMaster în Tal Afar și cunoscută sub denumirea de „curăță-menține-construiește” (clear-hold-build) va fi preluată de generalul David Petraeus în campania de stabilizare a Irakului de după 2007.

Pentru McMaster, lecția pe care o expune pacificarea din Tal Afar ține de securizarea populației locale, de spargerea cercului vicios al violenței sectare, printr-o prezență care să asigure menținerea păcii, și mai ales de nevoia de empatie – „de a înțelege fricile, sentimentul de onoare și interesele comunităților“ de la firul ierbii. Cu alte cuvinte, el vede războiul în „dimensiunea lui umană“, unde dinamicile societale și politice rămân variabile decisive. Nu crede în doctrinele care văd în tehnologie un panaceu care rezolvă totul de la distanță, care promit soluții fulger, ieftine și precizie chirurgicală. Dimpotrivă, pare mai degrabă adeptul investițiilor care cer mult timp, în nation-building. În Irak, soluțiile oricât de fragile s-au dovedit, au venit în momentul în care America a devenit un power-broker credibil, interpunându-se între comunitățile sectare, forțând „acomodarea“ și reconcilierea lor politică. Pentru McMaster, consolidarea politică și psihologică a progreselor militare de etapă (printr-o formulă societală care să reflecte interesele fundamentale ale comunităților și care să le modereze fricile) rămâne însă critică. Este o „parte integrantă și inerentă a războiului“. Și asta cu atât mai mult în războaiele cu o dimensiune societală predilectă. „Când încercăm să rezolvăm probleme terestre complexe exclusiv de la distanță, vom sfârși cu o situație precum cea din Libia“, spune el. Pe de altă parte, nici retragerea înainte de vreme, ghidată de un calendar politic intern rupt de realitatea din teren, cum s-a văzut în Irak după 2011, nu este de dorit:

La fel de importantă este etapa de consolidare psihologică a câștigurilor, printr-un aranjament societal care să calmeze fricile și să fie in acord cu sentimentul de onoare și interesele comunităților în conflict. Este aspectul critic pe care l-am reușit în Irak, între 2007 și 2010, cănd am ajuns să creionăm ceea ce s-a dovedit în cele din urma o foarte fragilă acomodare politică între facțiunile războiului civil sectar. Uitându-ne în urmă, este clar că nu am făcut suficient pentru a susține  fragila acomodare politică și, prin urmare am asistat la o revenire a violenței comunitare la scară extinsă, ceea ce a pregătit terenul pentru ISIS/Daesh.

Revenirea competiției între marile puteri

McMaster merge la Casa Albă după ce la nivelul armatei terestre americane (Comandamentul de Training și Doctrină) a coordonat, printre altele, și redactarea Conceptului Operațional al acesteia. Documentul (publicat în octombrie 2014) reprezintă fundația intelectuală a felului în care sunt interpretate marile prefaceri geopolitice ale ecosistemului internațional. Două sunt premisele care vor modela pregătirea unităților terestre ale SUA: pe de o parte, o intensă competiție între marile puteri, inclusiv prin strategii hibride, unde terenul predilect de luptă este percepția publică, iar pe de altă parte, proliferarea sistemelor anti-acces și de interdicție regională (A2/AD) menite să limiteze libertatea de acțiune și proiecția puterii militare americane la mare distanță[5]. Săpând mai adânc, observăm că McMaster este în general influențat în diagnoza sa asupra ecosistemului internațional în care funcționează America de o carte publicată anul trecut – The Unquiet Frontier. Rising Rivals, Vulnerable Allies and the Crisis of American Power semnată de Jakub Grygiel și Wess Mitchell -, al cărui argument central susține că ne aflăm într-un moment în care puterile revizioniste testează activ angajamentele și garanțiile de securitate oferite de SUA mai ales în zonele expuse, de margine ale Pax Americana. Iată ce concluziona el în recenzia făcută carții și publicată în Wall Street Journal:

Istoricii vor privi probabil invazia rusă a Ucrainei, din 2014, drept evenimentul care punctează sfârșitul erei de după Războiul Rece. Modul în care America și aliații săi vor răspunde amenințărilor în creștere va determina dacă ordinea care a prevenit un conflict între marile puteri în ultimele șapte decenii va supraviețui sau se va prăbuși.

Mai mult, în aparițiile și interviurile sale publice, McMaster preia recomandările făcute de autori, distanțându-se flagrant de discursul de campanie al lui Donald Trump: vede alianțele ca pe niște active strategice esențiale în balansarea comportamentului puterilor revizioniste; pledează deterrence by denial – pentru întărirea apărării la frontieră, (în statele aflate în prima linie, precum cele de pe Flancul Estic al NATO), inclusiv prin prezența americană, respingând perspectiva descurajării offshore, de la distanță. Și discursul său despre Rusia diferă fundamental de tot ceea ce am auzit la candidatul și la președintele Trump:

Rusia poartă un război limitat pentru obiective limitate. Scopul Rusiei nu este unul defensiv; acțiunile sale, inițiate încă din 2007, fac parte dintr-un efort extins care urmărește prăbușirea ordinii post Război Rece din Europa. Rusia combină puterea militară cu alte activități pentru a schimba peisajul geopolitic din Euroasia. (…) o campanie sofisticată care utilizează forțe asimetrice sub umbrela forțelor convenționale, desfășurând o gamă largă de acțiuni de intimidare și coercitive pentru a instiga eventuale fracturi și schisme societale. Vedem și o foarte complexă campanie de propagandă derulată de canale precum RT pentru a semăna îndoiala în rândul popoarelor din UE. Cele mai multe dintre aceste trăsături își au rădăcinile în vechea strategie de tip Maskirovka în care Andropov era maestru, iar, acum, unul dintre protejații lui, Vladimir Putin, se află în poziția de a coordona ceea ce unii observatori numesc războiul de nouă generație.”

Vietnamul ca malpraxis decizional

Dar poate cel mai important element din biografia sa profesională care îl recomandă și care l-a pregătit pentru rolul de consilier pe probleme de securitate națională este doctoratul în istorie militară, făcut pe parcursul anilor ’90 la Universitatea din Carolina de Nord. La fel ca Powell sau Petraeus, și McMaster s-a format tot în umbra Vietnamului, o experiență fondatoare pentru nenumărate generații de ofițeri americani. El a reconstituit, secvență cu secvență, malpraxisul decizional (dintre noiembrie 1963–iulie 1965) care a făcut posibil dezastrul din Vietnam. În 1997, McMaster și-a publicat teza de doctorat sub titlul Dereliction of Duty: Lyndon Johnson, Robert McNamara, the Joint Chiefs of Staff, and the Lies That Led to Vietnam, devenind repede o lectură obligatorie în programele marilor universități americane.

Concluzia sa? Crede cu tărie că „felul în care Statele Unite au mers la război a avut o influență profundă asupra modului în care a fost condus războiul și asupra rezultatului său“. El vede tot procesul care a sfârșit prin implicarea directă a SUA în conflict ca fiind o imensă eroare umană. Pentru McMaster, războiul a fost pierdut în Casa Albă, nu în junglele și satele din Vietnam. Defecțiunea era în cabina de pilotaj, la nivelul Consiliului Național de Securitate (NSC), și ținea de modul în care președintele își setase centrul nervos decizional. Pentru a evita scurgerile, Lyndon B. Johnson căuta intimitatea informală a cercului de loialiști, acolo unde se putea păstra aparența consensului și a unității. Cum spune McMaster, „sistemul de consiliere al președintelui era măsluit (rigged) în favoarea consensului“. Orice disidență era imediat marginalizată și descurajată. Johnson devenise captivul propriului conclav, al unei camere ecou în care se auzeau doar opiniile convenabile, fără a exista o dezbatere autentică. În timp, alimentat de consilierii săi, președintele ajunsese să traiască într-o realitate „fake“, a „faptelor alternative“. Prea puțini erau cei care aveau să conteste validitatea presupozițiilor care se aflau la baza strategiei lui McNamara de a exercita o presiune graduală, dozată asupra Vietnamului de Nord și care trata războiul doar ca pe o altă problemă de management. Multe dintre aceste trăsături nu sunt deloc străine nici de primele impulsuri ale Administrației Trump.

Dacă ar fi să extrapolăm din lecțiile personale ale Vietnamului, un lucru este cert. Generalul H.R. McMaster nu va păstra o tăcere complice. Va spune adevărul în fața puterii. Altfel ar fi „o abdicare de la datorie, o abdicare a responsabilității în fața poporului american“.

Octavian Manea

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s