Andrei Marga la reuniunea Comitetului Miniştrilor al Consiliului Europei

„Reîncălzirea” relațiilor cu Federația Rusă pare să fi devenit leitmotivul ministeriatului lui Andrei Marga. Nu voi comenta aici declarațiile sale de la audierea din Parlament – ele au fost deja comentate și analizate, partizan și nepartizan. De asemenea nu voi comenta declarațiile noului ministru de externe vis-à-vis de președintele Traian Băsescu. Acestea au fost deja îndelung comentate de editorialiștii și analiștii de serviciu din media. Mă voi concentra în schimb asupra șanselor și utilității normalizării relațiilor cu Federația Rusă.

Ce desparte România de Rusia:

Ceea ce desparte România și Federația Rusă în prezent sunt un set de opțiuni și interese strategice, nu frecventele schimburi de declarații cu iz naționalist ce fac deliciul presei autohtone și a comentatorilor „televiziunilor de știri”. România a preferat să aleagă calea integrăii euro-atlantice pentru realizarea intereselor naționale. Această alegerea a iritat Rusia, care ar fi preferat ca România, precum și o bună parte a statelor Europei Centrale și de Est să se constituie într-o „zonă gri”, un eufemism pentru o zonă tampon, între occidentul victorios în Războiul Rece și Federația Rusă, care se chinuia se redevină o mare putere.

Parteneriatul strategic cu Statele Unite ale Americii și garanțiile de securitate oferite de Articolul 5 al Tratatului de la Washington au înlocuit Pactul de la Varșovia și vidul de securitate creat după dispariția acestuia. Diferența dintre aceste aranjamente de securitate la care a aderat Bucureștiul și defunctul Pact de la Varșovia a fost că ele nu au fost impuse prin constrângere, ci liber alese. Extinderea NATO în Centrul și Estul Europei nu a fost pe deplin acceptată de Moscova. Încercările de internaționalizare a Mării Negre, de extindere a NATO în spațiul ex-sovietic prin oferirea de Membership Action Plans Ucrainei și Georgiei în 2008 și desfășurarea unor elemente ale sistemului anti-balistic american, au mărit distanța dintre București și Moscova.

Aderarea la Uniunea Europeană a României a galvanizat vecinătatea acesteia. Ucraina, cât și Republica Moldova caută relații mai strânse cu Uniunea Europeană. Suficient de spus că o României europeană și democratică vecină cu fostul spațiu sovietic prins încă în mirajul „democrației suverane”, al „autoritarismului competitiv” și al regimurilor democratice disfuncționale, reprezintă un far de speranță pentru un peisaj politic foarte gri. „Atracția gravitațională” spre proiectul european exercitată de România și Polonia asupra statelor foste sovietice atenuează influența proiectelor de integrare formulate de Kremlin – cel mai recent fiind Uniunea Eurasiatică. Kremlinul privește cu neîncredere proiectul european și a profitat de diferendele din interiorul uniunii pentru a-și avansa interesele.

Inițiativele Bucureștiului la nivel european în favoarea Chișinăului, cum ar fi „parcursul european al Republicii Moldova”, grupul de prieteni ai Republicii Moldova sunt prost privite la Moscova fiind considerate ingerințe în sfera sa de influență. Sprijinul deschis acordat Alianței pentru Integrare Europeană și ajutorul financiar în valoare de 100 de milioane de dolari oferit Chișinăului au fost considerate gesturi neprietenești de Kremlin. O temă unde interesele românești și rusești intră în coliziunea sunt conflictele înghețate, considerate de București o amenințare pentru  securitatea regională. Prezența trupelor rusești în Transnistria și războiul ruso-georgian din 2008 sunt evoluții care despart și mai mult România și Federația Rusă.

În domeniul securității energetice relația româno-rusă este una caracterizată de competiție. România, chiar dacă nu este depedentă de importul de gaze rusești dorește să-și diversifice cât mai mult sursele de aprovizionare. În acest sens dezvoltă două proiecte energetice de aducere a gazelor din Caucaz: gazoductul Nabucco și interconectorul AGRI. Ambele proiecte evită importul de gaze din Rusia. Riposta Kremlinului la aceste proiecte a fost gazoductul South Stream.

România a început de asemenea să conteste monopolul aprovizionării cu gaze și în interiorul spațiului ex-sovietic prin construcția gazoductului Ungheni-Iași în cooperare cu Republica Moldova. Realizarea acestui proiect ar mai reduce dependența de importul de gaze rusești și implicit potențialul de șantaj al Moscovei asupra Chișinăului. Totuși există posibilitatea cooperării în domeniul energetic prin construirea unui depozit de gaze la Mărgineni.

Chiar dacă Federația Rusă este membră a G8 – grupul celor mai industrializate 8 state și a G20 – G8 plus economiile emergente, sunt puțini indicatori economici care să susțină apartenența Moscovei la aceste organizații informale. Primirea în G7, precursorul G8 s-a realizat numai la insistențele Statelor Unite ale Americii care voiau astfel ca fostul inamic din timpul Războiului Rece să fie integrat în ordinea globală ce a succedat prăbușirii URSS. Economia rusească este dependentă în linii mari de exporturile de hidrocarburi și nu este destul de diversificată sau inovatoare ca să facă față competiției globale.

La debutul crizei economice internaționale a părut că Federația Rusă va fi afectată foarte puțin de efectele acesteia datorită exporturilor sale de hidrocarburi, a creșterii prețului petrolului și a rezervelor sale de valută forte. „Capitalismul de stat” rusesc părea să fie un model economic de succes în acest context. Dar scăderea prețului petrolului cumulat cu o stagnare e economiei rusești au început să ridice semne de întrebare asupra perspectivelor economice ale Rusiei. Mai mulți analiști și economiști au început să pună chiar la îndoială includerea Moscovei în cadrul BRIC – grupul de state cu cele mai dinamice economii emergente.

Vladimir Putin la inaugurarea celui de-al treila mandat (REUTERS/Alexsey Druginyn/RIA Novosti/Pool)

Provocările normalizării:

Nu neg nevoia unei normalizări a relațiilor româno-ruse. Dar cum scurta prezentare de mai sus a arată sunt foarte puține interese comune necesare pentru réchauffement-ul relațiilor bilaterale. Și totuși este nevoie de o asemenea „reîncălzire”. Problema care se pune este ce dorește România de la Rusia pe termen scurt și mediu.

Dacă prin actualul discurs al „reîncălzirii” relațiilor româno-ruse se urmărește doar bifarea unei teme de pe agenda politică internă – atunci întregul proiect este lipsit de credibilitate. Dacă însă se urmărește atingerea unui consens și relansarea reală a relației politice româno-ruse atunci trebuie acționat cu prudență.

România trebuie să învețe din experiența a două state cu care are a dezvoltat parteneriate strategice: Statele Unite ale Americii și Polonia. Ambele state au dezvoltat așa numite politici de „reset” , de normalizare, a relațiilor cu Federația Rusă. În ambele cazuri aceste politici nu au vizat teme mari de politică externă unde interesele americane și poloneze se ciocneau cu cele rusești. Ce-i drept au existat și așteptări mai mari în cazul SUA cu privire la normalizarea relațiilor bilaterale. S-a constatat însă că dacă sunt excluse din negocieri temele asupra cărora planau dezacorduri mari, se putea ajunge la acorduri funcționale cu Federația Rusă pe teme mai puțin controversate. Chiar și așa politica de reset s-a dovedit a fi mai mult o abordare tactică, decât una strategică, Kremlinul dovedindu-se și în aceste condiții un partener dificil.

O altă provocare pentru România în demersul de normalizare a relațiilor sale cu Rusia ține de contextul politic din prezent de la Moscova. Revenirea la putere a președintelui Vladimir Putin va face mai dificil procesul de normalizare a relațiilor bilaterale. Schimbarea de putere la Moscova s-a făcut simțită cu mult înainte de preluarea oficială a mandatului de către Putin, de la fostul său subaltern Dmitri Medvedev, prin numirea în posturi din guvern ai reprezentaților „noului” președinte. Unul dintre aceștia este fostul ambasador al Rusiei la NATO Dmitri Rogozin, cunoscut pentru luările sale de poziție vocale, care a fost numit în funcția de negociator al Kremlinului în dosarul transnistrean.

Disponibilitatea Rusiei spre dialog și concesii este scăzută la debutul celui de-al treilea mandat al lui Vladimir Putin. Mandatul lui Putin este fragilizat de contestarea internă, inapetența pentru reforme politice și de dependența acestuia față de loialitatea elitei politico-economice care l-a sprijinit până acum.

Contextul internațional s-a schimbat, occidentul fiind mai puțin tolerant cu Moscova, mai ales în domeniul drepturilor omului. Alegerile parlamentare și prezidențiale din Rusia au fost caracterizate de Uniunea Europeană ca fiind incorecte și nedemocratice. Valul de contestare, nemaiîntâlnit până acum în Rusia, și reacția dură a autorităților de la Moscova a atras criticile cancelariilor occidentale. Germania, cel mai puternic avocat al Rusiei în cadrul Uniunii Europene a început să se distanțeze semnificativ de Kremlin, mai ales pe tema drepturilor omului. Neîncrederea este reciprocă: Vladimir Putin nu s-a prezentat la summit-ul G8 de la Camp David, a absentat de summit-ul NATO de la Chicago și a anulat o întâlnire informală cu președintele german Joachim Gauck. Revenirea lui Vladimir Putin este percepută în occident drept un pas înapoi pentru evoluția politică a Rusiei.

În 2011 s-au făcut eforturi pentru normalizarea relațiilor bilaterale româno-ruse. Acestea au constat în întâlniri la nivel de secretar de stat, reuniunea a Comisiei Interguvernamentale Româno-Ruse de Colaborare Economică şi Tehnico-Ştiinţifică, vizite la Moscova ale miniștrilor români ai agriculturii, Valeriu Tabără, și economiei, Ion Ariton. A avut loc o întâlnire a miniștrilor de externe Teodor Baconschi și Serghei Lavrov în marja deschiderii sesiunii Adunării Generale a ONU. Eforturile de normalizare a relației bilaterale au continuat și în timpul mandatului lui Cristian Diaconescu.

Cum ar trebui normalizate relațiile bilaterale româno-ruse:

Pentru a evita eventualele dezamăgiri și risipa de resurse, nivelul de așteptări al diplomației românești ar trebui să nu fie unul foarte ridicat. Este de preferat concentrarea asupra unor acorduri de natură tehnică și economică, mai puțin asupra celor de natura politică. Politica românească în raport cu Rusia trebuie coordonată cu cea europeană și americană, principalii noștrii parteneri externi. Posibilele întâlniri la nivel înalt trebuie negociate cu atenție. Este poate mai prudent ca eventualele întâlniri ai celor doi șefi de state – român, respectiv rus – să aibă loc în marja unor summit-uri internaționale.

George VIŞAN