Sandy, Walmart şi lecţia de cultură organizatională 2

Octavian Manea a analizat pentru Revista 22 în ajunul scrutinului din SUA modul în care s-au raportat candidații la dezastrul natural provocat de ciclonul Sandy.

Pe termen lung, una dintre dezbaterile ge­nerate de uraganul Sandy şi care au revenit în prim-planul societăţii americane ţine de efectele încălzirii globale. Un consens pare să se impună: uraganele de tip Sandy sunt produsul încălzirii globale. Formatori de opinie influenţi au îmbrăţişat imediat această teză. Printre ei se află, desigur, fostul vicepreşedinte Al Gore, care scria săptămâna trecută pe blogul personal că „uraganul Sandy este un semn îngrijorător al vremurilor care vor să vină. Trebuie să ţinem seama de acest avertisment şi să acţionăm rapid pentru a rezolva criza climatică“. Lui Gore i s-a alăturat chiar primarul New York­ului, miliardarul Michael Bloomberg:

În numai 14 luni, 2 uragane ne-au forţat să evacuăm cartiere întregi, ceva ce primăria nu a făcut niciodată înainte. Dacă aceasta este o tendinţă, atunci este nesustenabilă. Clima noastră se schimbă.

Mai mult, el şi-a declarat susţinerea publică pentru Obama – un preşedinte care sprijină reducerea încălzirii globale. Însă discuţia despre Sandy va avea şi efecte internaţionale. Deja se propun investiţii masive în porţi uriaşe care să ţină furtunile la distanţă de ţărm (similare celor care protejează portul Rotterdam) nu doar în New York, ci şi în zonele care vor fi în curând afectate de creşterea nivelului mării, precum Bangladesh.

Pe termen scurt, pe ultima sută de metri a maratonului prezidenţial, Sandy a oferit preşedintelui Obama o excelentă platformă de mediatizare. La fel ca şi în cazul eliminării lui Bin Laden, Sandy a conturat perspectiva unui manager eficient, sigur pe sine, calculat, obişnuit cu atmosfera de criză, un autentic „Comandant Şef“. În fond, echipa sa a investit enorm pe tot parcursul campaniei în cultivarea acestui avantaj comparativ pe care îl deţine în faţa contracandidatului său: „Ei bine, prima mea misiune în calitate de comandant şef este să menţin poporul american în siguranţă. Şi asta este exact ceea ce am făcut în ultimii patru ani“, iată unul dintre mesajele cheie ale ultimei dezbateri televizate dintre Obama şi Romney.

Oricum, Casa Albă avea nevoie ca de aer să arate un CEO ferm aflat la controlul butoanelor, mai ales după dezastrul din Libia (uciderea ambasadorului SUA la Benghazi), pe care actualul preşedinte l-a decontat din plin. De altfel, sincopa libiană a devenit muniţia favorită a republicanilor pentru a expune electoratului nu doar eşecul de leadership oferit de Obama, dar şi pentru a-i reproşa preşedintelui o politică externă care, cel puţin din perspectiva lor, se află în ruină. Nu în ultimul rând, laitmotivul pe care Obama l-a proiectat obsesiv în ultimele luni, „toţi trebuie să recunoaştem că trebuie să facem nation-building aici acasă, reconstruindu-ne străzile, podurile, şcolile..“, s-a potrivit ca o mănuşă cu atmosfera lăsată în urmă de Sandy. Un mesaj care contrastează flagrant cu gustul de noi aventuri externe pe care neoconservatorii din jurul lui Romney îl afişează ori de câte ori au ocazia.

Sandy a mai arătat un pre­şedinte aflat nu doar la centrul de comandă, ci şi la firul ierbii, printre oamenii aflaţi în nevoie. Discursul său a fost în primul rând uman: „Am văzut pe viu o parte din teribilul dezastru. E sfâşietor. Familii care şi-au pierdut pe cei dragi. Comunităţi întregi distruse. Astăzi, vă cer tuturor să îi păstraţi în rugăciunile voastre. Şi, ca președinte, vă promit un lucru: ţara voastră va fi alături de voi atâta timp cât este nevoie pen­tru a vă recupera şi reconstrui“. Apoi i-a asigurat pe toţi că a pus la dispoziţia sta­telor şi comunităţilor toate resursele necesare. Este campanie şi aparenţele contează. Cum îţi joci rolul este uneori capital. Este o bătălie pentru „suflete şi minţi“. Punctele pe care Obama le-a marcat în aceste zile ar putea fi decisive.

În contrast, Romney a fost perdantul absolut al lui Sandy. Nu atât pentru ce a făcut. Ci pentru ce a spus în urmă cu un an. Uneori, inconsecvenţa candidatului re­pu­blican, pe multe dintre dosarele fierbinţi ale momentului, este halucinantă. Campania democrată a reuşit cu eficienţă să amplifice îndoiala din mintea electoratului, atunci când vine vorba despre po­ziţiile cheie ale candidatului republican. Să nu uităm cum, în primele dezbateri, atât Ryan, cât şi Romney au atacat la baionetă politica externă a Administraţiei Obama. Dar la ultima dezbatere, candidatul republican a sfârşit prin a recunoaşte şi asuma virtuţile politicilor asumate de Obama.

Concret, în cazul Sandy, dacă Obama a devenit campionul reinventării mega-agenţiilor federale care să ofere sprijin autorităţilor locale în cazul unui dezastru natural, Romney propune desfiinţarea lor. Cu alte cuvinte, Romney propune tocmai eliminarea agenţiilor (precum FEMA – Federal Emergency Management Agency) aflate acum în prim-planul managementului postdezastru şi creditate cu succesul său operaţional. Desigur, standardul succesului este reprezentat de antiteza Katrinei, când sistemul federal, copleşit, a eşuat lamentabil. De fapt, în timpul campaniei din 2008, Obama, un suporter prin excelenţă al paradigmei „big government“, a militat agresiv pentru con­solidarea capacităţii guvernului federal de a răspunde în cazul unor catastrofe naturale.

De cealaltă parte, Romney a vorbit din perspectiva experienţei sale de guvernator al statului Massachusets, propunând privatizarea sistemelor de răspuns imediat şi asistenţă postdezastru. Pentru Romney, bugetul FEMA intră la categoria cheltuielilor discreţionare care trebuie degrabă redirecţionate dinspre nivelul federal către state. El crede cu tărie că statul este un administrator prost. Şi că piaţa liberă ar rezolva dilemele de alocare a resurselor într-o manieră mult mai productivă. O declaraţie a sa din 2011 a făcut, săptămâna trecută, turul televiziunilor ame­ricane şi al Internetului:

Ori de câte ori ai ocazia să iei vreo atribuţie de la guvernul federal, redând-o statelor, ne aflăm pe drumul potrivit. Şi, dacă putem să mergem chiar şi mai departe, redând-o sectorului privat, este încă şi mai bine. În loc să ne gândim ce ar trebui să tăiem în materie de cheltuieli federale, ar trebui să ne întrebăm ce ar trebui să păstrăm. Care sunt lucrurile pe care trebuie le facem şi nu ar trebui să le facem.

În cele din urmă, cine are dreptate? În esenţă, asistăm la o bătălie între două viziuni: una masiv etatistă, care crede în federalizarea asistenţei de urgenţă, şi cealaltă, care crede în virtuţile pieţei libere şi ale guvernului limitat. Şi totuşi, în peisajul post-Katrina, există câteva exemple care arată că cele mai eficiente instituţii în furnizarea asistenţei postdezastru nu sunt agenţiile guvernului federal, nu este FEMA, ci giganţii de retail, precum Walmart sau lanţul de restaurante Waffle House. Imediat ce se anunţă un uragan, sediul central din Bentonville, Arkansas, se transformă într-o veritabilă celulă de criză, sunt activate protocoalele de urgenţă, se mobilizează meteorologi, ex­perţi în energie, transport, comunicaţii, plus managerii fiecărei ramuri operaţionale din companie, totul pentru a asigura asistenţa în timp real magazinelor Walmart din zonele sinistrate.

Ideea este ca acestea să îşi repornească activitatea imediat şi să ofere sinistraţilor suportul necesar. Desigur, analiştii Walmart au studiat atent comportamentul consumatorului în vremuri de dezastru natural. Cunosc în detaliu produsele de imediată necesitate, astfel că, la scurt timp după ce se anunţă perspectiva unui uragan, sute de camioane încărcate de mărfuri pornesc spre magazinele aflate în calea furtunii, transformându-le preventiv în uriaşe depozite de prim ajutor. Şi, desigur, oricând este păstrată posibilitatea reaprovizionării lor. Pentru o organizaţie ca Walmart, adevăratul dezastru nu este uraganul, ci perspectiva de „a nu dispune de mărfurile de care consumatorul are nevoie“. Nu este vorba numai de profitul pe termen scurt, deşi, ca orice firmă, Walmart este interesată de maximizarea utilităţii atunci când cererea explodează. Filosofia este alta, iar ceea ce contează este percepţia, sunt legăturile, conexiunile pe care compania le dezvoltă la nivelul comunităţii locale: fiind alături de un client la nevoie, îl câştigi pe viaţă, îi cultivi o loialitate pe termen lung. Rezultatul? Walmart ajunge la faţa locului întotdeauna înaintea agenţiilor federale.

Poate că ceea ce e de învăţat de la Sandy nu ţine neapărat de încălzirea globală, de Romney sau Obama, ci este în primul rând o lecţie de cultură organizaţională. Poate între extremele prezentate de Obama şi Romney mai potrivită ar fi o cale de mijloc, un parteneriat între stat şi piaţa liberă: agenţia federală este necesară, dar Walmart este o reţea mult mai eficientă pe o nişă în care a trebuit să se specializeze, să inoveze. Nu în ultimul rând, poate chiar trebuie să ascultăm sfatul lui Paddy Ashdown, fostul Înalt Reprezentant al comunităţii internaţionale pentru Bosnia Herţegovina: „securitatea unei ţări nu mai depinde de Ministerul Apărării. Ci ţine de capacitatea de a aduna laolaltă instituţiile sale pentru a proiecta un răspuns integrat. Iar acest lucru transmite un lucru foarte important. Ne spune că guvernele noastre ridicate pe modelul Revoluţiei Industriale ca ierarhii verticale au o structură complet greşită. Structura vremurilor noastre este reţeaua. Cel mai important element din structura noastră – fie că eşti un guvern, un regiment sau o firmă – este capacitatea de a ne interconecta cu ceilalţi“.

Octavian Manea

Anunțuri

2 comments

  1. Sunt servicii usor diferite. FEMA asigura continuitate si , chiar daca uneori la un nivel (sub)mediocru. Walmart ofera un serviciu superior, dar numai unde, daca si cand doreste. O noua strategie, un nou CEO, un faliment si… gata.

    Deci nu mi se par alternative ci, cum sugerezi si tu, complementare.

  2. Cred ca intr-o corporatie oamenii sunt avansati si pe baza viziunii, mult mai mult decat in administratiile de stat. De aceea nu cred ca un nou CEO ar reusi sa faca totul praf. Toti ajung la un consens, sau se aleg unii pe altii ca sa fie consens.

    Wallmart vrea profit, atat imediat cat si in viitor si se bazeaza pe cultivarea imaginii si loialitatea cumparatorului. Si ca orice companie mare face predictii; „profile”-ul cumparatorului, etc. Pe cand un stat, fiind monopol nu are de ce sa-si bata capul. Ca doar nu o sa te duci sa-ti platesti taxele peste strada la biroul altui stat 🙂 In administratia interna cred ca toate statele ar avea de invatat de la corpoartii.

    Exemplu: primariile romanesti sunt surprinse de 23 de ani, de fiecare data, ca vine iarna, ca ninge, ca e polei, etc.

    Idee: cum ar fi ca taxele sa fie platite ca donatii si directionate acolo unde vrei tu? Sa vezi atunci cum s-ar bate diferitele institutii sa iti ofere servicii mai bune ca sa le dai lor bani. Evident, un asa experiment ar fi o uriasa aventura.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s