Școlile sunt la pământ – să nu le băgăm în subsol 7

Teacher Highlighting Benefits of American Productivity and Specialization

Nu plănuiam să scriu nimic de sărbători. Dar articolul lui Vlad Tarko, De ce sunt şcolile noastre la pământ? m-a intrigat. Premisele sunt excelente. Dl Tarko vrea competiție în învățământ și, dacă este nevoie, este dispus să mituiască întregi pături sociale pentru a obține rezultate. Personal sunt de acord cu această abordare.

Nu sunt de acord cu concluziile însă. Presupunând că mai jos de unde suntem nu se poate dl. Tarko sugerează un sistem privat bazat pe cupoane unde rolul antreprenorilor ar fi jucat de … sindicate.

Cred că această abordare ignoră două lucruri. Primul este că educația nu este atât de proastă pe cât pare. Pe lângă orele de la școală copii petrec sute de mii (milioane?) de ore de meditații, alte multe ore împreună cu prietenii „tunând” calculatorul, alte ore în jocuri video unde învață puțină strategie, colaborare și engleză (dar nu politică). Crescut, copilul se angajează în multinațională unde, dacă are noroc, primește o serie de traininguri mai mult sau mai puțin potrivite.

Pe când lucram și eu la corporație norocul era insuficient așa că se inventase  „trainingul la negru”. Mânați de nevoia de business, presiune de jos sau uneori plictiseală un grup de manageri mai mici și unul mai mare decideau că ar fi bun un curs de ceva. Cum un aranjament cu departamentul de training putea dura luni, își organizau singuri logistica. Întâi își selectau după metode neștiințifice un trainer („Fii tu formatorul nostru!”). Apoi găseau o sală și un timp confortabil pentru majoritatea. Apoi omul mergea și ținea trainingul.

Paranteză. Astfel, sunt în dezacord și cu evaluarea lui Alexandru Toma Pătrașcu de la care pornește articolul lui Vlad Tarko. Metoda evaluării d-lui Pătrașcu este validată puțin spre deloc și de aceea nu știm ce măsoară. Poate că acei copii de care vorbește erau ne-educați. Dar la fel de bine se poate ca dl. Pătrașcu, un intelectual al secolului trecut, să folosească metode nepotrivite. Oportunitățile oferite la expoziție erau destinate unei gândiri narative (liste de instrucțiuni) și analogice. Copii ar putea gândi în schimb euristic (apăs pe butoane și văd ce se întâmplă) și digital (viața e împărțită în porțiuni discrete și nu e nevoie să înțeleg ce face fiecare). Altfel spus, dacă dl Pătrașcu ar fi dori să discute specificațiile unui smartphone poate ar fi găsit în copii niște interlocutori interesați și avizați.

Să ne înțelegem. Nu neg situația dramatică a educației. Spun doar că, de bine de rău, societatea este adaptată acestei (non)calități pe care încearcă să o compenseze. Zguduirea bruscă a sistemului ar distruge mecanisme construite în două decenii.

Apoi dl Tarko ignoră incompetența cu adevărat abisală a sindicatelor din învățământ. În peste douăzeci de ani de salarii submediocre a existat din câte știu eu o singură grevă serioasă. Iar acestă grevă a fost făcută… în vacanță. Repet, în vacanță. Vacanța de vară, desigur.

Bun, și ce să facem? Din fericire pentru noi există deja concurență latentă în sistem. Există școli și licee bune sau proaste și există canale de informare prin care părinții află care sunt care. Am avut anul acesta discuția dacă ar trebui să lăsăm părinții să își aleagă singuri sau nu școala. Mulți au protestat argumentând că nivelul școlilor părăsite va continua să scadă și vom accentua polarizarea socială. Ceea ce este probabil corect și în plus, în conformitate cu teoriile lui Albert O. Hirschman[i]. Dar presiunea părinților nu este la fel de eficientă la noi pe cât ar fi în SUA. În plus, folosirea unor copii ca simple mijloace pentru a atinge scopuri sociale mi se pare profund cinică.

Propunerea mea este ca, dimpotrivă, să accentuăm această competiție. Astfel…

Faza 1: concurență

(1) Crește libertatea părinților de a alege școala copilului. (2) Crește libertatea școlii de a negocia salarii, de a fixa cursurile și dimensiunea clasei, etc. În același timp (3) se stabilește finanțarea școlii pe bază de nr. de copii (= popularitate) și nr de absolvenți care se înscriu într-un ciclu superior sau se angajează (=utilitate socială). Iar aceleași criterii (4) reglează  remunerația managementului școlii.

Orice cheltuieli suplimentare pentru școlile izolate de la sate vor fi considerate cheltuieli sociale și trecute pe filiera Consiliu Județean – Primărie.

În această fază vom avea acea polarizare de care suntem amenințați.

Faza 2: selecție

După 1-3 ani de testare a sistemului școlile cele mai bune se vor ridica deasupra ca uleiul deasupra apei. În această fază statul trebuie să se ocupe să ridice școlile rămase în urmă. Se poate încerca metoda birocratică de demitere și înlocuire. Sau, și mai bine, se poate încerca un transfer de management. Ne putem gândi la concepte precum roire (echipe întregi pleacă de la o școală la alta), franciză (o școală supervizează alte școli mai puțin performante și le impune standarde) sau preluare (școala nr 3 devine o sucursală a școlii nr 5 care ia toate de deciziile strategice).

În tot acest timp se păstrează sistemul de examene naționale, ca singura barieră în calea construcției unor fabrici de diplome. Dar școlile vor avea posibilitatea de a oferi o gamă largă de cursuri în afara zonei de testare națională.

Toate deciziile din faza întâi și doi ar fi luate cel mai bine împreună de consiliul profesoral și părinți. Dar alte mecanisme pot fi încercate fără ca schema să devină invalidă.

Un asemenea sistem ar avea două avantaje. În primul rând este bazat pe mecanisme care deja funcționează la firul ierbii, lucru rar în România. În al doilea rând este parțial reversibil. Dacă este un succes atunci profesorii și părinții din școlile de vârf îl vor apăra cu ferocitate, așa cum numai salariile și copii pot fi apărați. Dacă este prost în schimb și părinții nu sunt mulțumiți statul poate renunța la el fără să nemulțumească mai mult decât o minoritate dintre profesori.

Andrei Tiut


Hirschman a murit de curând și, deși am avut această intenție pe Civitas Politics, nu am scris un fel de necrolog. Folosesc totuși această modestă notă de subsol pentru a vă invita să citiți cel puțin ideile sale pe tema Exit/ Loyalty/ Voice care sunt spectaculoase și printre puținele abordări pe care le puteți aplica fără ezitări în spațiul mioritic. Wikipedia oferă o bibliografie selectivă aici.

Anunțuri

7 comments

  1. Avand in vedere ca sindicatele din invatamant sunt conduse de specimene de tipul Bogdan Hossu sau Liviu Pop implicarea lor intr-o schema de finantare prin cupoane mi se pare de-a dreptul dubioasa.

    Vad totusi cateva probleme:
    1) Selectarea de catre parinti a scolilor. S-a propus chestia asta pe timpul ministeriatului lui Funeriu, dar chiar Funeriu s-a opus spunand ca nu va fi echitabil – in sensul ca daca lasi la latitudinea parintilor selectarea scolii atunci toata lumea se va orienta spre cele mai bune scoli, si deci si majoritate finantarii se va duce spre acele scoli. Nu mai vb de aglomerare. Ma rog argumentul este pernicios, dar are sens pana la un punct.
    2) Nu stiu cat de interesati ar fi parintii de performanta scolilor. Majoritatea romanilor isi dau copii la scoala si nu-i intereseaza ce se intampla per se in scoala sau cu scoala. Unii considera ca nu e treaba lor. Unii nici macar nu se mai deranjeaza sa vina pe la sedintele cu parintii.
    3) Directorii de scoli deobicei descurajeaza participarea parintilor in luarea deciziilor privind administrarea scolii.
    4) Directorii protejeaza in general profesorii incompetenti si care se comporta abuziv.

  2. 1. In faza intai nu va fi „echitabil” dar macar unii copii vor invata. In faza 2 intra in scena selectia pseudo-darwiniana.
    2. Corect, dar macar acei parinti interesati sa aiba un minim de putere.
    3. Anumite decizii strategice sa nu se ia fara un numar de semnaturi al parintilor
    4. „Directorii protejeaza in general profesorii incompetenti „… de aceea vorbim de selectie.
    „… si care se comporta abuziv” – asta din punctul meu de vedere se rezolva cu politia

  3. In toate aceste scheme si propuneri s-au luat in calcul si scolile din mediul rural? si nu ma refer la logistica si cheltuieli ci la sopul primordial al scolii in mediul rural… unde copii merg pentru ca trebuie sa mearga, daca pot sa o faca…si parintii vor fi implicati in procesul decizional…? cum ar arata sistemul acesta, fara sa discriminez sau desconsider zonele rurale sau oamenii care locuiesc acolo!
    In rest sunt de acord ca profesorii trebuie sa arate ca sunt competenti si sa fie oarecum o concurenta care sa mentina un nivel ridicat de predare.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s