Criza vetocrației americane

Octavian Manea a comentat blocajul instituțional din Statele Unite ale Americii pentru cititorii Revistei 22

Washingtonul traversează vremuri cu adevărat tectonice. Simptomele se văd pretutindeni. Blocajul instituțional dintre Congres și Casa Albă este din nou la un pas să arunce țara în incapacitate de plată, cu efecte potențial seismice asupra piețelor internaționale și a economiei globale. În cea mai mare parte a secolului XX, pentru 80% dintre americani răspunsul standard era că au încredere în guvern să facă ceea ce trebuie. Astăzi, încrederea în instituțiile centrale ale demecrației americane este undeva în jur de 20%.

În trecut, în marile universități americane, prima opțiune a cursurilor destinate studiului fundamentelor securității naționale era probabil Diplomația lui Kissinger sau orice alt „manual“ capabil să surprindă mecanica unei lumi care funcționa în spiritul balanței de putere al geopoliticii tradiționale. Astăzi, într-un curs intitulat national security and defense transformation predat de un profesor care și-a petrecut toață viața în armată, mi se recomandă drept manual, nici mai mult, nici mai puțin, decât Prețul Politicii, cea mai recentă carte a legendarului jurnalist Bob Woodward. Și dacă ar fi să rezum spiritul, atmosfera Washingtonului contemporan, așa cum apare în Prețul Politicii, o lume în care default-ul a devenit o armă politică, nimeni nu o face mai bine ca Robert Gates, veteranul a 8 administrații prezidențiale: „Liderii de la ambele capete ale Bulevardului Pennsylavania trebuie să iasă din jocul de sumă nulă“.

Și totuși, de ce am ajuns aici? Câteva instantanee simbolice ar putea aduce un pic de lumină.

În septembrie anul trecut, în plină competiție prezidențială, unul dintre cele mai influente think-tank-uri din Washington avea să găzduiască un panel reunindu-i pe doi foști actori principali din echipa de securitate națională a președintelui Obama: amiralul Mike Mullen și Robert Gates, fostul șef al Pentagonului. Tema de atunci este la fel de urgentă și astăzi. La întrebarea care este cea mai importantă amenințare la adresa securității SUA, amiralul Mullen a răspuns fără ezitare: „datoria noastră națională“. Pentru el, o națiune care a acumalat un nivel de îndatorare nesustenabil, în afara oricărui echilibru fiscal, nu poate spera să-și mențină pe termen lung superioritatea militară și nici influența în afacerile globale. Și Gates crede că este o chestiune de timp până când insolvența de acasă se transformă în insolvență strategică pe plan internațional, punând sub semnul întrebării credibilitatea angajamentelor globale ale SUA. Iar când se pune problema soluționării crizei, atât Mullen, cât și Gates sunt sceptici, pentru simplul motiv că în opinia lor nu mai există un ingredient cheie: „centrul moderat, fundația sistemului nostru politic nu mai rezistă. Moderația a devenit echivalentă cu lipsa principiilor. Compromisul cu a te compromite“, a spus atunci Gates. În cele din urmă, marile proiecte de politică externă ale SUA s-au sprijinit pe un fundament bipartizan. Spre exemplu, crearea NATO sau celebrul Plan Marshall, proiecte asumate de o administrație democrată, nu ar fi putut fi implementate fără sprijinul republicanilor Arthur Vandenberg și Richard Nixon.

Probabil că nimic nu este mai sugestiv pentru „recesiunea“ unei generații formate în tradiția bipartizanutului, al politicii înțelese ca exercițiu și artă a compromisului decât pierderea alegerilor din 2012 de către veteranul Richard Lugar (reprezentantul statului Indiana). Victoria contracandidatului său, Richard Mourdock, un activist Tea Party, este în definitiv reprezentativă pentru spiritul care se află astăzi la originea blocajului dintre Congres și Casa Albă. „Am un mindset care spune că bipartizanatul trebuie să însemne ca democrații să accepte punctul de vedere republican“, a declarat atunci Mourdock. Ulterior, într-o veritabilă scrisoare-testament, Lugar avea să-și atenționeze contracandidatul că proiectul său de a readuce partizanatul la Washington este incompatibil cu filosofia sa de guvernare și cu tot ceea ce a învățat timp de decenii că produce rezultate pentru comunitate. Partizanatul orb nu este o rețetă care rezolvă probleme. Dimpotrivă, este o antiteză a bunei guvernări. Pe acest fond, nu este deloc surprinzător că Mourdock este astăzi un fervent susținător al lui Ted Cruz, arhitectul întregului blocaj instituțional.

Totodată, mai există o variabilă structurală care a transformat în ultimii ani politica americană, pregătind terenul pentru războiul de astăzi. Este vorba de proliferarea fenomenului de gerrymandering, ceea ce presupune decuparea unor circumscripții electorale servite, predominant monocolore, în scopul adjudecării unor mandate sigure. Efectul este propulsarea în Congres a unor reprezentanți loiali bazei partidului, oameni prea puțin tentați să urmeze calea compromisului bipartizan. Supraviețuirea lor politică ar fi pusă imediat sub semnul întrebării. De aici, ascensiunea unor veritabile ghetouri partizane, inclusiv a unei mentalități tribale, combatante, unde orice urmă de cooperare este limitată „de logica Tutsi versus Hutu” (David Brooks). După unii observatori, Congresul de astăzi are cel mai înalt grad de polarizare înregistrat de la Marea Criză. Consecința este că „nicio democrație nu se poate guverna fără consens și compromis. Se pare că am uitat cum să facem din acestea obiectivul guvernării“, spunea la începutul lui octombrie Chuck Hagel. Mai mult chiar, „America a devenit o vetocrație. Iar când sistemul limitării puterii executive prin checks and balances este combinat cu partide ideologizate… rezultatul este paralizia politică“, crede Francis Fukuyama.