Una din primele întrebări pe care mi le-am pus văzând dificultățile pe care le au autoritățile în recuperarea pasagerilor din recentul accident tragic a fost: „de ce acum?”. După majoritatea informațiilor care le am, România își îmbunătățește de ceva timp și în mod constant calitatea serviciilor de urgență. Ce a fost diferit de data aceasta? Un posibil răspuns, sugerat involuntar de ministrul Stroe, este absența unei celule de urgență/criză. În majoritatea urgențelor care ajung să fie celebre o asemenea celulă există; în acest caz nu a existat. Este, deci, posibil, ipotetic, ca problema să fie incapacitatea sistemului de a gestiona o urgență ce necesită cooperare la nivel național fără o celulă de criză.

Din fericire, avem schema de funcționare a unei asemenea urgențe (fără celulă).Faptul este, în sine, remarcabil deoarece regula în „tehnica legislativă” este că totul se scrie cu cuvinte, fără scheme logice, bullet points sau orice ar face înțelegerea mai ușoară. Să ne uităm, deci, pe schemă:

În analiza acestei scheme vom trece repede peste lipsa de logică grafică. Profesioniștii bine instruiți din sistemele de urgentă vor putea (presupunem) să treacă peste faptul că organismele de decizie și control sunt trecute în josul paginii sau că ROMATSA are o căsuță cu majuscule și ISJU una cu caractere normale în ciuda faptului că au o importanță comparabilă. Asemenea probleme stilistice pot confuza un jurnalist oarecare, dar nu un profesionist din structuri.

Să mergem, însă, pe schema legăturilor. Presupunem că ați căzut din cer cu un avion.

• Primul care ajunge la această concluzie este, să zicem, o subunitate ROMATSA.
• Subunitatea aceea nu decide de capul ei că v-ați prăbușit, ci se duce la șefii de la Centrul de Coordonare ROMATSA. Aceștia vă caută și prin alte părți (pe la șefii de aeroport, spre exemplu). Dacă nu vă găsesc escaladează la …
• Centrul Operativ al MT. Aceștia nu adaugă informație din alte surse (căci nu au alte conexiuni în schemă), ci doar (presupun) verifică activitatea Centrul de Coordonare ROMATSA. Nu am vrea să creăm alarme false, nu?
• Odată verificată informația se ajunge la Comitetul MT pentru Situații de Urgență care… face și el ceva, și apoi ia decizia că se impune să vă caute.

Observație 1: ultimele două entități (Centrul Operativ și Comitetul) nu au instrumente proprii de măsură, nu au informații suplimentare și nu fac altceva decât să supravegheze și controleze  o instituție din ograda proprie: ROMATSA. Mult mai logic ar fi ca, în asemenea situații, cineva de la Minister să se deplaseze la ROMATSA, să stea colo până trece criza și să intervină în timp real numai dacă este necesar.

Mai departe:

• Comitetul MT pentru Situații de Urgență informează Centrul Operativ al MT
• Centrul Operativ al MT informează  Centrul de Coordonare ROMATSA
• Centrul de Coordonare ROMATSA informează Centrul Operațional al ISJU, unde J vine de la județean.
• Centrul Operativ al ISJU, informează  diversele resurse locale și Centrul Operațional al IGSU

Observație 2: Dacă aveți nevoie de o resursă din alt județ, abia în acest moment s-ar putea începe demersurile necesare pentru a o procura. Între primul semnal de alarmă și momentul în care se ajunge la oamenii cu acces la resurse naționale se află șapte (șapte!) pași.

Bun, să zicem că toată lumea care trebuie să știe, știe. În nucleul graficului sunt două organizații care se coordonează între ele și care îi coordonează pe alții: ROMATSA și IJSU. Fiecare coordonează alte grupuri în funcție de competență și domeniu. Atunci când merge bine, probabil că informația curge lin.

Dar când merge mai prost? Centrul Operativ de la MT și IGSU au rol de control. Doar că IGSU coordonează atât ROMATSA cât și ISJU, pe când COMT nu controlează decât ROMATSA. În condițiile în care controlorii (COMT, IGSU) nu vorbesc între ei, rezultă că doar IGSU are întreaga imagine și poate controla eficace.

Dacă IGSU e perceput ca un controlor corect, probabil că totul e frumos. Dar va fi el perceput ca fiind corect într-un posibil dezacord între subordonatul său ISJU și ROMATSA? Dacă ROMATSA e nemulțumită, poate încerca să apeleze la celălalt controlor, care se coordonează oficial numai cu ROMATSA. Acesta, deci, va decide dacă subordonatul său are dreptate numai pe baza informațiilor de la zisul subordonat. A, și toate acestea în timp real…

Nu mă pricep la salvări, dar am mai văzut în viață scheme, structuri și procese desenate pe hârtie, iar aceasta nu este deloc o schemă funcțională. Cum se face că a funcționat în trecut?

În primul rând, știm că mare parte din „marile catastrofe” au beneficiat de o celulă de criză, care a scurtcircuitat probabil acest păienjeniș.

Apoi, este posibil ca pe lângă această schemă să existe reguli și protocoale care să „cârpească” procesele și să le așeze mai funcțional. Evenimentele recente sugerează că aceste cârpeli, dacă există, nu rezolvă mereu problemele.

În sfârșit, cea mai dură explicație ar fi că există cârpeli de natură informală. Această explicație pare să găsească unele confirmări în filmul evenimentelor. Șeful IGSU a fost sunat înainte de a se suna la 112, localnicii și salvamontiștii s-au coordonat parțial de la om la om, fără a mai trece prin vre-un centru de comandă, Salvamontul din Cluj ar fi fost trimis de președintele CJ, înainte să primească vre-o cerere oficială, etc.

Un asemenea aranjament va da în cele din urmă greș, dar vizibilitatea greșelii este parțial ascunsă de faptul că sistemul de urgență e construit cu mecanisme de redundanță și backup. Eșecul localizării epavei YR-BNP a necesitat trei-patru cauze simultane. Comunicarea cu cei de la sol a eșuat în a obține coordonate GPS. STS (din motive oarecum obiective) a eșuat triangularea prin turnurile GSM. ROMATSA a eșuat în a pune cap la cap capabilitățile de identificare electronice existente. Iar localizarea vizuală din elicopter nu a fost fezabilă din cauza ceții.

Salvările fiind rare și diverse, nu ne putem baza că salvatorii vor căpăta măiestrie din experiență, precum un olar sau un strungar.  O operațiune de salvare se câștigă cu ani înainte de a începe, în birourile în care se fac planuri și în simulările în care aceste planuri sunt testate. Poate că e nevoie să revenim la modelul clasic în care orice accident semnificativ se escaladează la un comitet cu mulți miniștri sau cel puțin mulți secretari de stat. Poate, dimpotrivă, putem  să facem protocoale care să poată fi aplicate la nivel local. Dar ce am văzut zilele acestea nu face bine nimănui.

Andrei Tiut