Moartea unui protestatar sau a unui jandarm în urma ciocnirilor generate de un protest public este intolerabilă. Dacă acest lucru se petrece, atunci fie ministrul de interne, fie cel puțin, un secretar de stat din ministerul de interne își prezintă automat demisia. Dacă vorbim de mai mulți morți, guvernul (orice guvern) își prezintă automat demisia și un guvern interimar declanșează procedurile pentru alegeri anticipate. Dacă președintele țării este cel care face obiectul protestului soldat cu morți, acesta fie demisionează lăsând în loc un președinte interimar care să organizeze alegeri prezidențiale anticipate, fie declanșează el însuși procedurile pentru alegeri anticipate.

Pe scurt, guvernul ucrainian trebuie să demisioneze. Preferabil ar fi să demisioneze și Ianukovici. În orice caz, dacă Ucraina mai este o democrație – fie și una disfuncțională – alegerile parlamentare și prezidențiale anticipate sunt obligatorii.

Dreptul la protest pașnic este un drept fundamental. Indiferent de inițiatorii protestului, de participanții la protest și de temele protestului, atâta vreme cât protestul este pașnic niciun guvern nu are dreptul să îl împiedice. Faptul că toate guvernele din lumea asta recurg la violență pentru a pune capăt unor proteste pașnice nu e un motiv pentru a accepta nuanțe care să limiteze ideea că dreptul la proteste pașnice este unul fundamental. În realitate, nimic nu justifică acțiunile vreunui guvern de reprimare a unor proteste pașnice. Orice guvern care recurge la violență pentru a pune capăt unor proteste pașnice iese automat din cadrul fixat de respectarea drepturilor omului și a regulilor democratice – fie că vorbim de guvernul Thatcher în cazul protestelor minerilor, fie că vorbim de guvernul SUA în cazul Occupy, fie că vorbim de guvernul Ucrainei în cazul EuroMaidan.

Mă lasă rece că Klichko e preferatul Germaniei (și prin extensie al UE), altcineva e preferatul Americii și Ianukovici e susținut de Putin. Problemele sunt acolo cu totul altele. Am obosit de experți în relații internaționale care emit sloganuri răsuflate încă de pe vremea Războiului Rece.

*

Problema fundamentală acolo e că, spre deosebire de România (de exemplu), Ucraina e o țară, dar nu și o națiune. Națiunea ucraineană încă nu există, fiindcă diferitele istorii și culturi regionale nu au fost înlocuite de o istorie comună și de simboluri comune.

Un ardelean din Cluj și un bucureștean din Titan se pot certa, se pot disprețui reciproc, pot râde unul de altul și așa mai departe, dar amândoi cred că aparțin aceleiași națiuni. Au o identitate comună, au repere comune, au simboluri comune la care se pot raporta.

Prin contrast, un „ucrainian” din Galiția și un „ucrainian” din Crimeea sunt ucrainieni doar cu numele: unul (cel din Crimeea) se simte acasă în imperiul țarist, celălalt îi detestă pe rușii care i-au ocupat „țara”. Istoriile celor doi sunt încă fundamental diferite: galițianul se simte mai degrabă polonez sau baltic și și-a internalizat o versiune de naționalism ca rezistență în fața ocupantului, celălalt e acasă în cultura rusă și îl percepe pe galițian ca un străin (și ca un complice al invadatorilor germani în al doilea război mondial). Cei doi nu au nici măcar un singur simbol comun: trăiesc amândoi în aceeași țară dar fac parte din națiuni diferite, în ciuda identității lingvistice.

Așa că independent de geopolitică, de democrație și de toate celelalte, în Ucraina e vorba în primul rând de nation building. Națiunea ucrainiană încă nu există. Identitatea fictivă numită „națiune” încă nu a fost formată.

Sorin Cucerai