Dacă ar fi să rezum reacția dominantă a sferei publice românești într-o singură fraza aceasta este:

Masacrul de la Charlie Hebdo reprezintă un atentat grotesc, dar nu este bine să-ți bați joc de religia altuia…

Masacrul de la Charlie Hebdo a reprezentat un test extraordinar pentru atitudinile sferei publice românești la 25 de ani de la Revoluție, test pe care aceasta, din păcate, l-a picat cu brio. Majoritatea intelectualilor publici români încă nu înțeleg în ce constă uzul libertății de expresie și dau dovadă de o intoleranță alarmantă față de minoritățile etnice și religioase.

Cea mai gravă eroare comisă de intelectualii publici români este lipsa de înțelegere pentru activitatea Charlie Hebdo, care este raison d’être al acestei reviste franceze, de unde și condamnarea post-mortem a caricaturiștilor și jurnaliștilor uciși pe 10 ianuarie în Paris, pe motiv de impietate și blasfemie. Ceea ce nu a înțeles majoritatea absolută a celor care au comentat masacrul de la Charlie Hebdo e că activitatea jurnaliștilor asasinați de gloanțele teroriștilor Al Qaeda, viza condamnarea fanatismului religios și a violenței comisie în numele unei religii. Este o nuanță care a scăpat cu totul din „dezbaterile” românești privind evenimentele de la Paris.

Nu sunt Charlie, deoarece caricaturile din revista franceză sunt de prost gust…

Valoarea estetică sau bunul gust al caricaturilor din Charlie Hebdo sunt secundare oricărei discuții privind atentatul propriu-zis sau libertatea de expresie. Activitatea redacției de la Charlie Hebdo se înscrie într-o tradiție europeană din care fac parte Erasmus și Voltaire, o tradiție absentă din păcate din cultura românească. În cazul Franței nu mai pun la socoteală efectele Revoluției Franceze asupra percepției religiei, a Afacerii Dreyfus (1894) și a Legii privind separația dintre stat și biserică din 1905, fundamentul laicismului francez. În ciuda francofonismului asumat al unei părți a elitei intelectuale românești, judecând după reacțiile la atentatatul terorist de la Paris din 10 ianuarie, valorile Republicii Franceze nu par să fie deloc înțelese.

Ideile și credințele religioase nu sunt cu nimic diferite față de alte idei și credințe care se regăsesc în spațiul public, așa că nu sunt îndreptățite din punct de vedere intelectual la un tratament special. Cu alte cuvinte nu ar trebui să existe un tabu în privința criticii sau ridiculizării credințelor și ideilor religioase, oricare ar fi acestea.  Condamnarea activității jurnaliștilor de la Charlie Hebdo, judecând din prisma unui anumit prost gust al activității lor, a reprezentat practic un al doilea asasinat al acestora, unul simbolic – fapt notat cu îngrijorare de jurnalistul și antropologul Dan Alexe.

A doua eroare majoră comisă de intelectualii români și de majoritatea celor care au comentat și scris despre atacurile teroriste de la Paris, pe diferite platforme sau rețele de socializare, este echivalarea acțiunilor unor fanatici religioși cu natura unei religii și a unei întregi comunității. Astfel au apărut în spațiul public o serie întreagă de reacții în care islamul era condamnat în bloc ca o religie violentă ai cărei practicanți sunt niște teroriști. Este o generalizare mai mult decât insultătoare și discriminatoare. Ca orice mare religie, Islamul „vorbește” pe mai mult voci, iar unele dintre aceste voci nu sunt dintre cele mai tolerante, pașnice sau luminate.[i]

Pentru amatorii de islamofobie din România este necesar de reamintit că printre victimele atentatorilor se numără Ahmed Merabet, polițistul ucis mișelește de atacatori în timp ce se zvârcolea rănit pe pavaj și corectorul revistei Charlie Hebdo, Mustapha Ourrad. Lassana Bathily, musulman și angajat al supermarketului cu specific kosher unde al treilea terorist, Amedy Coulibaly, a luat un număr de ostatici, a salvat viețile a 4 persoane, ascunzându-le în camera frigorifică a magazinului.

În ciuda a ceea ce se scrie pe siteuri de tipul gatesofvienna.net sau a echivalentelor românești nu există un pericol real al „arabizării” sau „islamizării” Europei. „Eurabia” nu este decât o facilă teorie a conspirației, fluturată de populiști precum Marine Le Pen și extremiști, precum PEGIDA pentru a-și justifica existența și a strânge voturile celor frustrați de sistemul politic sau de evoluțiile economice din Europa.

Majoritatea covârșitoare a musulmanilor din Europa nu au nimic în comun cu teroriști precum Said Kouachi, Chérif Kouachi și Amedy Coulibaly. Să luăm exemplul Franței, din cei 5 milioane de musulmani care locuiesc în Hexagon doar 2 milioane sunt interesați de religie, iar în regiunea pariziană, unde au avut loc atacurile din 10 ianurie, majoritatea musulmanilor care trăiesc acolo se consideră cetățeni fideli ai Franței și resping actele de violență.

Adevăratul pericol care paște însă Europa nu este islamizarea, ci radicalizarea, în special a tinerilor, pe fondul proastei integrări în societățile gazdă și a fenomenului enclavizării. Conflictele din Orientul Mijlociu reprezintă o pepinieră de viitori teroriști, pentru tinerii musulmani care nu reușesc să se integreze în societățile occidentale și apelează la variantele radicale ale islamului pentru a da sens existenței lor sau pentru a justifica diferte eșecuri în plan personal. Alte surse de radicalizare sunt reprezentante de imami care nu provin din comunitățile de musulmani europeni pe care trebuie să le păstorească și predică variante radicale ale islamului, precum și propaganda Al Qaeda și ISIS/ISIL/Daesh care poate fi ușor accesată pe internet.

Reacția sferei publice românești la masacrul de la Charlie Hebdo a fost una care a lăsat de dorit. În momentul în care parcurgi reacțiile unor intelectuali și jurnaliști care au avut de suferit de pe urma cenzurii comuniste și care spun că existe limite pentru ce se poate publica[ii], după mai bine de 25 de ani de la căderea comunismului, experiența este mai mult decât descurajatoare. Este similară cu un ecou  venit dintr-o cavernă. Alunecarea într-un discurs discriminator și autosuficient, însoțită de condamnarea ritualică a corectitudinii politice ridică semne de întrebare, arată că o bună parte a societății românești, și din păcate și o parte a vârfurilor acesteia, nu reușesc să interiorizeze valorile toleranței și ale incluziunii. Masacrul de la Charlie Hebdo a reprezentat un test pe care societatea românească l-a cam ratat: pe de o parte libertatea de expresie este prost înțeleasă și exercitată, pe de altă partea, toleranța și incluziunea devin simple sloganuri în momente de criză, fiind înlocuite cu ignoranță și hybris.

George VIŞAN 

[i] Ceea ce se poate pune în discuție în cazul Islamului este raportarea acestuia la modernitatea politică și culturală. În anumite societăți islamice anti-semitismul e încurajat, drepturile femeilor încălcate, iar libertatea de expresie, absentă.

[ii] Libertatea de expresie și a presei nu-ți dă dreptul la calomnie, insultă sau discriminare (în funcție de jurisprudență), însă în cazul Charlie Hebdo nu vorbim nici de una, nici de  alta. Este vorba despre ironie și satiră.