Ultimele luni au văzut derularea până spre final a mai multor fire roșii ale acțiunilor fostului președinte. Mai mult chiar decât finalul de mandat, această desfășurare ne permite un început de evaluare a ce ne rămâne după „deceniul Băsescu”.

Personalizarea puterii

Dacă rotești cu repeziciune brațul într-un grup de români care vorbesc politică vei lovi cel puțin trei care cred că națiunea este cumva dependentă de figuri dominatoare (paterne?, carismatice?) ale eroilor salvatori. La o analiză mai atentă aceste opinii reflectă viață și opera a doi oameni: Ion Iliescu și Traian Băsescu. Petre Roman ar fi avut și el stofă pentru așa ceva, dar minerii au ales altă croială. Dnii Stolojan și Văcăroiu au fost niște tehnocrați terni. Emil Constantinescu a făcut niște eforturi să devină pater patriae dar nu i-a mers. Victor Ciorbea a avut poate niște ambiții confuze și atât. Aș putea continua enumerarea până în zilele noastre și am vedea cum, cu excepția lui Mugur Isărescu, liderii majori ai României nu au virtuți de erou (Klau Iohannis nu este o excepție, el este investit după alegeri de opinia publică cu așteptări eroice, lucru deloc anormal pentru un mandat nou).

Trebuie, totuși să facem diferența între cauză și instrument. Nu putem spune că dl Băsescu a inventat personalizarea puterii, ci doar că a contribuit la ea.

Dez-instituționalizarea instituțiilor

Dl Băsescu este în discursurile sale un fan înfocat și, poate, sincer al instituțiilor (mai ales dacă sunt ierarhice). Dar adevărata trăsătură dominantă a sa este dorința de schimbare – reformismul, dacă vreți.

Ori, reformismul presupune – practic prin definiție – dez-instituționalizarea și apoi re-instituționalizarea puterii. Nu poți face omletă fără să spargi ouăle dar testul suprem al unei reforme de succes este ca la final (scuzați metafora) să pui alte ouă la loc în frigider.

Când vorbesc de dez-instituționalizare nu mă refer la scopurile politice ale fostului președinte ci la efecte. Volens-nolens dl Băsescu s-a blocat și ne-a blocat într-o buclă a reformei permanente în care pentru fiecare pas înainte este nevoie de (mai multă) putere dată oamenilor buni și în care este mereu nevoie de un pas înainte pentru a nu pierde totul. În 2012, când rezultatele reformei din Justiție nu erau suficient de spectaculoase s-a propus lărgirea prin lege a puterilor procurorilor. În 2013, când din alegerile PDL nu a ieșit cine trebuie, a fost creată Mișcarea Populară și apoi partidul omonim ca să reia și să desăvârșească reforma dreptei.

Dar să luăm cazurile pe rând.

Constituția de după Traian Băsescu este diferită de cea dinaintea sa. Chiar și președintele recunoaște că a forțat „la limită” documentul. Desigur, el dorește să spună „la limită dar în limită”. Dar problema este că, odată cu jocul la limită, apare impredictibilitatea. Nu poți, se pare, să aplici întotdeauna aceeași Constituție.

Instituțiile în domeniul cărora Președinția are atribuții. CCR a fost populată (nu doar de către Președinte) cu judecători care au dus la un anumit moment instituția în derizoriu. Amintim deciziile contradictorii, ambigue, încercarea de a lua vacanță în timpul unei crize politice majore, etc.

Guvernul a fost subordonat Președinției. Avem chiar un document CCR care afirma aceasta (cu nota că a fost o subordonare voluntară). Viziunea președintelui despre serviciile secrete este dată de următoarea frază (pe care o reproduc aproximativ): „Atunci când președintele cere demisia șefului unei instituții militarizate, acesta trebuie să își dea demisia”. Este evident că o asemenea afirmație neagă esența controlului civil.

Rolul politic al instituțiilor. Guvernul își pierde, în timpul lui Emil Boc, funcția de reprezentativitate ca efect al modului în care a fost numit. În momentul în care (1) ești numit din voința Președintelui și (2) președintele Băsescu pare să aibă o capacitate magică de a fi votat pare să rezulte că loialitatea față de persoană este mai directă decât cea față de alegători. Suveranitatea devine un menage a trois unde Guvernul îl satisface pe Președinte cu credința că președintele va satisface poporul și în speranța că poporul va satisface partidul aflat la guvernare.

De asemenea, Parlamentul are de suferit. Premierul Boc moștenește o cultură politică obișnuită cu abuzul de ordonanțe de urgență. Dar nici măcar ordonanțele nu îi dau suficientă putere în fața unui Parlament ostil. De aceea dezvoltă la superlativ abuzul de asumări de responsabilitate. Și, pentru că simpla supraveghere a votului secret nu este suficientă, se inventează practica statului în bancă la moțiunile de cenzură.

Statul de drept

Am criticat de mai multe ori viziunile optimiste despre reforma Justiției în România. Dar asta nu înseamnă că nu au existat progrese. Toată discuția este despre intensitate. În primele mandate ale lui Ion Iliescu se practica mineriada. În timpul lui Emil Constantinescu infractorii puteau implica (pe nedrept) familia președintelui ca acoperire. În timpul lui Adrian Năstase cetățenii puteau fi ridicați pe stradă pentru că au supărat puterea. Această înșiruire este un progres. Dacă la începutul anilor ’90 întreg statul putea fi luat prizonier de către puterea reală, pe vremea dlui Năstase „doar” câte un cetățean izolat avea aceeași soartă. În mandatele lui Traian Băsescu opoziția beneficiază de siguranță personală; încep anchetele celor puternici deși, mențin această observație, o anchetă trebuie să dureze mai puțin decât un mandat parlamentar pentru a fi cu adevărat utilă. Pe scurt, există progrese. Dacă sunt sau nu mai rapide odată cu venirea lui Traian Băsescu este dificil de spus în absența cunoașterii istoriei alternative.

Conform Worldwide Governance Indicators (un program al Băncii Mondiale care agregă un număr mare de surse de expertiză) România a progresat între 2004 și 2011 atât în domeniul statului de drept (+0,23 pe o scară de la -2,5 la +2,5) cât și în domeniul combaterii corupției (+0,07 pe aceeași scară). Discrepanța dintre cele două estimări reflectă un fapt insuficient internalizat în România: statul de drept nu se limitează la combaterea oamenilor strâmbi.

Regimul culturii înalte și al culturii politice

Președintele menține în spațiul public exprimări rasiste, xenofobe, misogine, etc. Desigur, asemenea gesturi nu sunt specifice doar președintelui.

Dl Băsescu a avut o bună politica de numiri culturale. Acestea au dus, printre altele, la o mai bună prezență a României peste hotare. De asemenea condamnarea comunismului și Raportul Tismăneanu au constituit contribuții necesare la asanarea spațiului public.

*

Acest articol nu dorește să evalueze integral mandatul lui Traian Băsescu; este prea devreme. Dar putem privi la ce ne rămâne în urma sa. Punând cap la cap toate aceste fire, este evident astăzi pentru majoritatea cetățenilor de rând, comentatorilor și analiștilor că moștenirea lui Traian Băsescu este negativă. Acum trei ani se putea discuta cu oarecare seriozitate despre posibilitatea instituționalizării politice a moștenirii băsesciene pe modelul gaullismului. Astăzi ultimii fideli se gratulează cu apelativul „lpc” – loiali până la capăt (cuvântul cheie este „capăt”).

Dar se naște o întrebare: de ce abia acum este „evident”? În ciuda nemulțumirii populare răspândite în toate categoriile sociale abia de curând ne apropiem de un consens în privința nocivității politice a vechiului președinte. Despre motivele aceste întârzieri vom discuta (poate) într-un articol ulterior.

Andrei Tiut